Bordeiul şi modernizarea României

Principatele Române au intrat în perioada modernităţii în cel mai amplu proces de transformare politică, administrativă, economică, socială şi culturală.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 28.05.2013, 11:28

Principatele Române au intrat în perioada modernităţii în cel mai amplu proces de transformare politică, administrativă, economică, socială şi culturală. Examinarea surselor care vorbesc despre starea Principatelor Române arată că totul trebuia reconstruit. Dar condiţiile de viaţă ale ţărănimii aveau cel mai mare impact asupra gânditorilor sociali. Pornind de la locuinţe şi igienă şi terminând cu înfăţişarea locuitorului rural, reformatorii au conceput programe sociale care să-i emancipeze pe ţărani. Tot ce a ţinut de tradiţia secolelor anterioare a fost atacat, discreditat şi înlăturat. Una dintre ţintele predilecte a reformatorilor sociali a fost bordeiul, locuinţă semiîngropată, care domina satele româneşti.

Dinicu Golescu, boier luminat şi principalul reformator social din Muntenia în anii 1820, a fost cel care scrie cel mai influent text despre mizeria satelor româneşti. În 1826, el îl descria astfel pe ţăranul român: “nu are nici biserică, nici casă, nici grajd împrejurul casii, nici car, nici bou, nici vacă, nici oaie, nici pasăre, nici pătul cu semănăturile omului pentru hrana familiei lui ci, în scurt, nimică. Ci numai nişte odăi în pământ ce le zic bordeie, unde intrând cineva şi nu are a vedea decât o gaură numai în pământ încât poate încăpea cu nevasta şi cu copiii împrejurul vetrii, şi un coş de nuiele scos afară din faţa pământului şi lipit cu balegă.”

Bordeiul a fost simbolul înapoierii societăţii româneşti. Istoricul Constantin Bărbulescu de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj a arătat cum descrierea primilor reformatori sociali a fost preluată şi de medici: “Dintre tipurile de locuinţe, bordeiul este cel mai incriminat din punct de vedere igienic. Este considerat cel mai neigienic tip de locuinţă ţărănească şi de aici apare o abundenţă a discursului medical despre acest subiect. Ca o caracteristică generală a acestui tip de discurs, el este negativ, discursul medical descrie realităţile ţărăneşti exclusiv negativ. Doctorul Constantin Caracaş, în 1830, trece în revistă toate clişeele discursului medical şi anume dimensiunile modeste, materialele de construcţie neigienice, veşnicele grămezi de excremente animale, noroaiele de prin curţile desfundate, lipsa anexelor pentru adăpostirea animalelor, totul este aici. Medicii din a doua jumătate a secolului al 19-lea construiesc în jurul acestor imagini-simbol. Ei continuă tradiţia imaginii negative despre locuinţa ţărănească şi colportează reprezentări preexistente, însă cu ambiţia de a oferi un suport ştiinţific. Doctorul Istrati studiază la sfârşitul deceniului 8 al secolului al 19-lea starea neigienică ”a locuitorilor noştri de la ţară” din perspectiva omului de ştiinţă. Într-o lucrare destul de cunoscută, el pretinde că face ştiinţă, el avea ambiţia de a face ştiinţă. Doctorul Istrati nu face altceva decât să realizeze, cu un limbaj impregnat de termeni ştiinţifici, o descriere a locuinţei ţărăneşti care nu diferă mult de cele ale predecesorilor săi. Toată această terminologie are rolul de a transforma un text profan într-unul ştiinţific şi demersul medicilor dintr-unul descriptiv, într-unul ştiinţific.”

Doctorul Constantin Istrati, la rândul său, scria despre ţărani că “majoritatea locuiesc mai rău ca zuluşii” folosind o populaţie africană pentru a contura şi mai bine imaginea dezastrului. În numai 50 de ani, percepţia asupra ţăranilor şi a locuitorilor din bordeie se transformă şi ea, de la compătimire la complex de superioritate. Constantin Bărbulescu: “Dacă punem în oglindă descrierile habitatului rural de la sfârşitul secolului al 18-lea sau de la începutul secolului al 19-lea şi textele medicale din a doua jumătate a secolului, diferenţa nu pare semnificativă: aceleaşi bordeie mizere, aceeaşi sărăcie lucie. Şi, cu toate acestea, interpretarea care se dă celor două tipuri de texte, atât de asemănătoare, este total diferită. Golescu şi majoritatea călătorilor străini pun acest tip de habitat în contextul mai larg al cruntei exploatări la care era supus ţăranul în epocă de către autorităţile fiscale. Textul lui Golescu exprimă numai durere şi compătimire “luminată şi creştinească faţă de soarta acestor făpturi dumnezeieşti”, faţă de ţărani. Medicii din a doua jumătate a secolului, nemaifiind impregnaţi de creştinism şi educaţi în Occident, în preceptele ştiiinţei şi progresului, transformă aceste “făpturi dumnezeieşti” în simpli primitivi pe care nu se pot abţine să-i trateze cu ironie şi dispreţ abia disimulate. Ţăranii doctorului Istrati locuiesc în case mai întotdeauna cu totul insalubre, primitive şi “în condiţiuni astfel încât nu ştiu dacă pentru unele din ele s-ar putea conştiincios preciza progresul ce l-au făcut din timpurile preistorice.” Era un mod elegant de a spune că ţăranii înşişi trăiesc undeva în trecutul preistoric de unde vin şi bordeiele lor.”

Pentru reformatorii sociali şi pentru medici, bordeiul era o pată de ruşine pe obrazul european al României în jurul anului 1900, iar legile şi regulamentele de urbanism erau astfel menite să şteargă acea pată. Locuinţa de suprafaţă, despre care ţăranii spuneau că este mai slabă calitativ şi mai ieftină decât bordeiul tradiţional, câştigă teren nu datorită asprimii legii, ci modei timpului. În preajma primului război mondial, bordeiele nu mai reprezentau nici 10% din totalul locuinţelor rurale.