Academia de Studii Social-Politice ”Ştefan Gheorghiu”

Înfiinţată pe 21 martie 1945 de către PCR sub denumirea de Universitatea Muncitorească a PCR, instituţia era menită să paraziteze conceptul tradiţional de universitate şi să destabilizeze statutul de intelectual.

Steliu Lambru, 04.08.2014, 11:01

Comunismul a fost prima doctrină, regim politic şi organizare societală care a pretins că se fundamentează numai pe cunoaşterea raţională. Pentru aceasta, tot ce nu se încadra preceptelor sale trebuia să dispară. Aflarea adevărului pe care trebuia să se construiască noua societate, cunoaşterea şi cercetarea trebuiau regândite. Astfel, a apărut Academia de Ştiinţe Social-Politice ”Ştefan Gheorghiu”, pe scurt, Academia ”Ştefan Gheorghiu”, instituţie de învăţământ superior care pregătea cadre politice pentru intenţiile regimului.

Înfiinţată pe 21 martie 1945 de către PCR sub denumirea de ”Universitatea Muncitorească a PCR”, instituţia era menită să paraziteze conceptul tradiţional de universitate şi să destabilizeze statutul de intelectual. Numele ”Ştefan Gheorghiu” a fost dat în memoria unui fost militant socialist din secolul al 19-lea. Revitalizarea sa din 1971 a fost un răspuns pe care regimul comunist trebuia să-l dea capitalismului concurent, aşa cum afirma istoricul Cosmin Popa de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti.

”Crearea Academiei de Ştiinţe Sociale, de la începutul anilor 1970, poate fi tratată ca un simptom al turnurii către conservatorism a regimului comunist din România. A fost şi un semnal evident al faptului că partidul şi liderul său au dorit să reinstaureze un anumit tip de primat ideologic. Schimbările masive în structurile de putere, reinstaurarea conducerii colective şi a democraţiei interne de partid, continuarea proceselor de reformă în scopul de a găsi răspunsuri la provocările dinamicului capitalism, sunt evoluţii caracteristice tuturor statelor comuniste în anii 1960-1970.”

Regimul comunist din România a suferit de la început de lipsa de legitimitate şi de refuzul intelectualilor celor mai valoroşi de a colabora cu el după 1945. La jumătatea anilor 1960, deschiderea sa către intelectuali a fost o ofertă pe care mulţi n-au refuzat-o. Cosmin Popa:

”Sfîrşitul anilor 1960 a reprezentat în viziunea teoretică a lui Nicolae Ceauşescu şi momentul în care se puteau contabiliza succesele eforturilor în relaţia cu intelectualitatea. Într-un discurs ţinut cu ocazia unei consfătuiri a cadrelor din educaţie şi cercetare, în septembrie 1969, menită să detalieze şi să rafineze mesajele lansate de Ceauşescu însuşi de la tribuna Congresului al X-lea, Paul Niculescu-Mizil, membru al Comitetului Central al PCR, arăta că dihotomia intelectualitate nouă şi intelectualitate veche era depăşită. România avea, arăta el, o intelectualitate sudată provenită în majoritatea ei din rândurile muncitorilor. Discursul dădea o serie de chei de interpretare a politicii partidului în ceea ce priveşte specificul comunimului românesc: relaţia partidului cu intelectualitatea şi principiile de organizare a sistemului de educaţie şi cercetare. Acesta pornea de la premisa corectă potrivit căreia se conştientiza foarte bine că societatea se află în mijlocul unei revoluţii ştiinţifice care creştea ponderea politică a intelectualităţii. Creşterea ponderii şi importanţa intelectualităţii atrăgeau şi o modificare a instituţiilor de administrare ideologică a acestei intelectualităţi deoarece de succesul demersurilor ei depindea construcţia comunismului.”

Pe 3 octombrie 1971, era dată hotărârea Comitetului Executiv al Comitetul Central al P.C.R. cu privire la organizarea Academiei pentru învăţământ social-politic şi perfecţionarea cadrelor de conducere ”Ştefan Gheorghiu” de pe lângă C.C. al P.C.R. Neîncrederea regimului în munca ideologică a instituţiilor tradiţionale de cercetare a dus la creşterea rolului Academiei ”Ştefan Gheorghiu”. Un pretext a fost că instituţiile tradiţionale nu desfăşurau o activitate aproape de realitatea economică. Cosmin Popa:

”Controlul ideologic al ştiinţelor sociale nu era miza principală a acestor demersuri. De altfel, nimeni nu se îndoia de eficienţa pîrghiilor de ghidaj şi control asupra intelectualităţii existente deja în instituţii. Ceea ce vizau iniţial liderii partidului era creşterea gradului de profesionalizare a responsabililor politici şi o mai eficientă cheltuire a resurselor. În principal, economiştii au fost vizaţi în repetate rânduri de criticile lui Nicolae Ceauşescu şi ale tuturor celor însărcinaţi cu propaganda. Regimul se considera îndeajuns de consolidat pentru a nu mai insista asupra dimensiunii coercitive a controlului ideologic. Partidul începea să se simtă stânjenit în dinamismul său de formele burgheze de organizare a cercetării şi de consacrare profesională. Tributare modelului revolut al intelectualului decuplat de la viaţa reală, în opinia lui Ceauşescu vechile instituţii nu coborau în realitate, nu răspundeau rapid nevoilor generate de impetuoasa dezvoltare economică. Pe deasupra, mai dădeau uneori bătăi de cap şi celor de la propagandă şi agitaţie.”

În ciuda ambiţiilor regimului de a o face universitate de elită, Academia ”Ştefan Gheorghiu” a fost percepută de specialişti ca o unealtă a regimului. Până la prăbuşirea comunismului, ea nu şi-a putut depăşi condiţia de instituţie a aparatului represiv şi a dispărut imediat după revoluţia din decembrie 1989.