Arcul şi arcaşii în armatele Ţărilor Române

În spaţiul românesc, prezenţa arcului este menţionată încă din antichitate, la autorii greci, care scriau că atunci când cerul se înnora arcaşii geto-daci trăgeau cu arcul pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de zeul Gebeleizis.

Steliu Lambru, 30.05.2016, 13:05

Arcul este una dintre cele mai vechi arme din istoria omenirii, folosită deopotrivă la vânătoare şi la război. Armatele regulate au înfiinţat şi folosit trupe de arcaşi specializate cu care au câştigat adevărate bătălii. Arcul a fost o armă predilectă a Orientului, însă şi în Occident arcaşii şi-au câştigat un renume aşa cum au fost arcaşii englezi. În spaţiul românesc, prezenţa arcului este menţionată încă din antichitate, la autorii greci, care scriau că atunci când cerul se înnora arcaşii geto-daci trăgeau cu arcul pentru a-şi arăta ataşamentul faţă de zeul Gebeleizis. În Evul Mediu arcul a fost folosit de principii români pentru a purta războaie dar şi pentru vânătoare, asemenea obiceiurilor din întreaga Europă. Trupele de arcaşi moldoveni şi munteni erau considerate unele dintre cele mai bune şi au fost trimise şi în ajutorul aliaţilor în câteva bătălii. În 1410, principele Moldovei Alexandru cel Bun a trimis 400 de arcaşi moldoveni care au luptat alături de armatele polono-lituaniene împotriva calaverilor teutoni în bătălia de la Grunwald. În aceeaşi campanie, 800 de arcaşi moldoveni au participat alături de alianţa polono-lituaniană în bătălia de la Marienburg tot din 1410, campanie câştigată de polono-lituanieni.

Istoricii militari şi arheologii au încercat să reconstituie modul în care era folosit arcul în Evul Mediu. Istoricul Alexandru Matei, care este şi instructor de tir cu arcul, crede că stilul de tragere al arcaşilor arată zona culturală de unde proveneau aceştia:

”În funcţie de tipurile de tragere, adică priza pe coardă, există zona occidentală şi zona orientală, şi anume arabă, persană, turcă, bizantină, chineză, manciuriană, coreeană şi japoneză. Pentru zona mediteraneană este tragerea simplă, cu două sau trei degete, simplă, pentru un arc simplu. A doua este priza cu tragere cu inel. După unele documente, atât zona valahă, cât şi cea moldoveană foloseau arcuri tătăreşti. Ele sunt arcuri mici, e posibil ca tragerea să fie cea cu trei degete. Tragerea cu inel este o tragere mai veche. Dacă ne gândim la zona scitică, asiatică, se găsesc elemente de tragere cu inel. Posibilitatea ca românii să fi folosit tragerea cu inel înainte de venirea mongolilor este mare. În Transilvania este posibil ca stilul de tragere să fie tot cu trei degete, este posibil ca arcurile folosite să fi fost atât arcuri lungi, gen longbow, cât şi mici, tătăreşti. Toţi boierii valahi şi moldoveni foloseau arcul, nu existau trupe propriu-zise de arcaşi. Arcul era pentru călărie, deci călăreţii sunt, în general, arcaşi. Tot ce ţinea de instrucţia unui nobil, orice boier ştia să tragă cu arcul. Armatele române se bazau pe arcaşi, cei moldoveni au fost folosiţi şi ca mercenari în bătălia de la Grunwald din 1410.”

Piesele de pe şantierele arheologice sunt surse de reprezentare a metodei prin care arcaşii foloseau arcul şi săgeţile. De multe ori însă, interpretarea eronată a unor obiecte nu a făcut posibilă observarea altor scopuri pe care le aveau obiectele descoperite, aşa cum au fost inelele.

Alexandru Matei: ”Nu există prea multe surse pentru istoria tragerii. Istoricii nu se gândesc neapărat la ce tip de arc se folosea şi ce săgeţi, ci la priză, la cum trăgeau acei soldaţi. S-au găsit inele, conice, rotunde şi de alte forme geometrice, însă au fost interpretate ca bijuterii. În urmă cu 10 ani, de când s-a redescoperit tragerea cu inel, mulţi istorici au început să reevalueze sistemul de tragere, însă nu au reuşit să atesteze exact. În muzee sunt inele însă nu sunt considerate drept inele de tragere cu arcul.”

Ca orice obiect, arcul are şi o mare încărcătură simbolică. Deşi au fost dintotdeauna detestate de oameni pentru că produceau victime şi pagube materiale, războaiele erau purtate ţinându-se cont de un cod al onoarei. Iar arcul cu săgeţi avea o imagine proastă din acest punct de vedere. Dacă erau capturaţi, arcaşii erau recunoscuţi după bătăturile pe care le aveau la degete, după ce li se tăiau unul sau două degete, erau trimişi la galere fiind consideraţi laşi.

Alexandru Matei: ”Nicolae Iorga spune despre că arcul a fost arma cea mai redutabilă a valahilor. Arcaşii nu se distingeau în mod deosebit. În concepţia occidentală şi creştină, arcul era considerat arma diavolului. Era mai onorabil să lupţi cu spada, faţă în faţă. Arcul era arma laşilor şi a diavolului. Sfântul Ioan Damaschin povesteşte la un moment dat că o icoană a Sfântului Teodor a fost martirizată cu săgeţi de către păgâni. Aceasta este una dintre probabilele surse ale conisderării arcului ca armă a diavolului, cu toate că împăratul bizantin Leon al VI-lea se lamenta cu bizantinii nu ştiau să tragă cu arcul şi ar fi trebui să înveţe pentru a lupta mai eficient împotriva persanilor şi arabilor.”

Arcul a avut şi o concurentă, şi anume arbaleta. Aceasta avea un mecanism mai complicat decât arcul, necesita meseriaşi care s-o construiască şi s-o repare atunci când se strica şi era mai greu de manipulat decât arcul, care putea fi folosit mai ales călare. Alţi concurenţi ai arcului au fost bombarda şi tunul care, mai târziu, au eliminat arcul ca armă de luptă, iar apariţia puştii l-a eliminat şi din practica vânătorii. Deşi înlăturat, arcul a rămas în atenţia pasionaţilor de arme tradiţionale folosite acum mai ales în competiţiile sportive.