Masacrul de la Odesa

Masacrul de la Odesa este evenimentul desfășurat zilele de 22-25 octombrie 1941 în timpul cărora armata română a ridicat populația evreiească din oraș de la casele ei și pe care a lichidat-o.

Steliu Lambru, 18.06.2018, 12:18

Masacrul
de la Odesa este evenimentul desfășurat zilele de 22-25 octombrie 1941 în
timpul cărora armata română a ridicat populația evreiească din oraș de la
casele ei și pe care a lichidat-o. Acțiunea a fost considerată una de pedepsire
a evreilor care ar fi minat clădirea comandamentului armatei române. În seara
zilei de 22 octombrie 1941, o bombă a ucis 16 ofiţeri români, inclusiv
comandantul militar al oraşului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldaţi şi
subofiţeri, mai mulţi civili şi 4 ofiţeri germani de marină. Întrucât autorii
adevărați nu au fost capturați, militarii români au declanșat o operațiune de
represalii împotriva evreilor din oraș considerați sprijinitori ai sovieticilor
și partizanilor. Însărcinat cu conducerea operațiunilor de lichidare a
evreilor, generalul Iosif Iacobici raporta că mulți evrei au fost spânzurați în
piețele publice, de stâlpi, alții împușcați la fața locului și alții duși în
afara orașului și executați. Numpărul victimelor de atunci variază între 22.000
și 40.000 de evrei uciși în acele zile.

Arhivistul
Florin Stan de la Arhiva diplomatică a Ministerului român de Externe a scris un
volum de istorie a evreilor în perioada celui de-al doilea război mondial. El a
spus că împrejurările masacrului de la Odesa trebuie înțelese în cursul
luptelor de la începutul războiului:
Pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat în acel octombrie 1941 trebuie să
dăm puțin timpul înapoi și să vedem câteva repere ale desfășurării frontului
după eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, la sfârșitul lunii iulie 1941.
Pe 6 august 1941, la Berdicev, în Ucraina de azi, Ion Antonescu, conducătorul
statului român, are o întâlnire la Cartierul general al Fuhrerului pe frontul
de est și îi confirmă acestuia hotărârea conducerii statului român de a
continua operațiunile militare în est alături de forțele Wehrmacht-ului. Un
cercetător al perioadei a subliniat că dintre statele aliate și asociate
Reichului, doar două pot fi considerate cu adevărat ca participante alături de
Germania în războiul antisovietic, și anume Finlanda și România, care au
acționat la extremitățile frontului de est și având din partea Germaniei o
largă autonomie. Se cunoaște ambiția lui Antonescu de afirmare a potențialului
armatei române în cadrul acelui război, de eliberare și cucerire a Odesei,
acest punct deosebit de important strategic în cadrul frontului de est.

La
începutul anilor 1940, antisemitismul era în culmea exprimării sale. Ideologii
a urii, intoleranței și a rasismului, fascismul devenise o manieră de a imagina
nu numai politica, regimul și statul, ci era o formulă de organizare a vieții
cotidiene. Clișeele folosite de propaganda de război reprezentau adevăruri
incontestabile. Florin Stan consideră că antisemitismul a fost o atitudine care
a premers masacrul de la odesa, un efect logic al întregului climat de ură care
se instalase atunci peste tot în Europa, mai ales pentru a justifica eșecurile: Faptul că acea cucerire a
Odesei se prelungea făcea ca guvernul și conducerea statului român să găsească
explicații. Astfel, pe 5 septembrie 1941, Ion Antonescu afirma, nici mai mult,
nici mai puțin, că Satana este evreul. Textual, se spunea că fără comisarii
evrei, eram demult la Odesa. Într-un buletin contrainformativ în perioada
10-14 septembrie 1941, preluând formularea lui Antonescu, se conchidea că toți
evreii purtau un război împotriva trupelor române. Ajungem la momentele
condamnabile, la generalizări, care au proiectat asupra întregii populații
evreiești culpabilitatea unor inamici care, în mod firesc, pe front duceau
lupte împotriva trupelor adverse. Până pe 22, 23, 25 octombrie, până la
masacrul de la Odesa și crima de la Dalnic, trebuie să avem în vedere ce s-a
întâmplat între 16 octombrie și momentul începerii masacrului. Pe 16 octombrie
are loc cucerirea Odesei, intrarea trupelor române în orașul practic părăsit de
trupele operative ale sovieticilor. Imediat, patrule militare însemnau
locuințele evreiești. Apoi, pe 18 octombrie s-a înființat ghetoul Odesa, în
închisoarea locală, și până la momentul exploziei și ce a urmat o parte a
evreilor care erau pregătiți pentru expulzare cu bagajele făcute au fost
deposedați de acele bunuri. Aici se poate citi premeditarea.

Dar au
fost și unii care au reacționat în fața oribilelor crime. Și chiar autoritățile
au ajuns la concluzia că vinovățiile nu puteau fi stabilite cu ușurința cu care
fuseseră stabilite. Florin Stan: Cunoaștem
atitudinea primarului Odesei Gherman Pântea care, în zorii zilei de 23
octombrie, s-a îngrozit de ceea ce a putut vedea la intersecțiile din oraș. S-a
indignat și a transmis ofițerilor că de acea crimă nimeni nu va mai putea spăla
România în ochii lumii civilizate, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit că
cei executați ar fi fost vinovați de ceva. A fost întreprinsă și o anchetă,
generalul de jandarmi Constantin Vasiliu i-a prezentat în luna noiembrie 1941
lui Ion Antonescu concluziile acesteia, o anchetă sumară, și a transmis că
victimele nu puteau fi acuzate de explozia de la comandament.

Masacrul
de la Odesa din luna octombrie 1941 a fost unul dintre capetele de acuzare
împotriva lotului Ion Antonescu format din 4 acuzați. Condamnați la moarte, cei
4 au fost împușcați în luna iunie 1946, iar în 2006, la recursul înaintat de
fiul unuia dintre cei 4, Curtea de Apel din București a reconfirmat sentinţa de
condamnare la moarte din urmă cu 60 de ani.