Insula Șerpilor

Insula Șerpilor a reapărut în atenția opiniei publice pe 25 februarie 2022, în a doua zi de la declanșarea războiului ruso-ucrainean.

Steliu Lambru, 07.03.2022, 15:15

Insula
Șerpilor a reapărut în atenția opiniei publice pe 25 februarie 2022, în a doua
zi de la declanșarea războiului ruso-ucrainean. Într-o zi de vineri, o navă
rusă de război a somat paza ucraineană a insulei să se predea și după un scurt
bombardament insula a fost capturată. Această agresiune a readus în discuție
istoria singurei insule din Marea Neagră, a ecosistemului și locuirii ei
antropice.

Situată la 20 de mile marine sau 44 kilometri
de vărsarea Dunării în Marea Neagră, insula Șerpilor este o stâncă de calcar, lipsită
de apă și de copaci, cu vegetaţie săracă, stuf şi mărăciniş. Denumirea ei provine
de la şerpii de apă mici şi neveninoşi care odată trăiau aici. Suprafaţa ei
este de 17 hectare, de la nord la sud are 440 de metri şi de la est la vest 662
metri. Din cauza condiţiilor grele de viaţă, insula nu are rezidenți permanenți
în afara grănicerilor.

Încă din antichitate insula a fost folosita ca
bază pentru pescuit. Se mai numea şi Insula Albă, Leuke sau Achilleis, aici
poposind negustorii milesieni. În secolul al XVI-lea, insula intră sub
controlul Imperiului otoman, iar în 1829, prin tratatul de la Adrianopol, Rusia
anexează insula şi în 1842 construieşte aici un far. În 1878, România primește
insula împreună cu Delta Dunării şi Dobrogea în urma tratatului de pace de la
Berlin. În 1940, după anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către
sovietici, insula rămîne teritoriu românesc.

În 1948, după încheierea tratatului
de pace de la Paris din 1947, are loc primul rapt teritorial de după cel de-al
doilea război mondial comis de Uniunea Sovietică. Prin protocolul încheiat pe 4
februarie 1948 şi procesul verbal din 23 mai din acelaşi an, România pierde insula.
De menţionat este faptul că aceste acte au rămas neratificate. Pe 25 noiembrie
1949 are loc al doilea rapt teritorial: graniţa dunăreană dintre România și
URSS era împinsă pe canalul Musura, la vest de vărsarea braţului nordic Chilia al
Deltei Dunării.

Eduard Mezincescu a fost ministru-adjunct de externe al
României și cel care a semnat cedarea insulei. În 1994 își amintea
împrejurările în care s-a produs cesiunea. În 1948, am primit dispoziţie de la Ana Pauker prin care îmi spunea că, la
trasarea frontierelor după războiul cu URSS, s-a omis să li se cedeze sovieticilor
Insula Şerpilor. Pauker, ministru de externe al României, spunea că sovieticii
au ridicat problema recent şi s-a hotărât să li se dea insula. Profir,
ministrul lucrărilor publice, şi cu mine mergeam la Tulcea şi, mai departe, la
Sulina şi pînă la insulă pentru a încheia procesul de predare şi primire a
insulei. Ceea ce am şi făcut. Pe insulă, sovieticii erau prezenţi prin ambasadorul
şi adjunctul ministrului de externe, cadre militare. Era instalată o masă în
aer liber şi era pregătit procesul verbal. Eram invitaţi de a semna. Eu am spus
că înainte de a semna vreau să văd ce predau. Şi am obligat, în mod neplăcut,
întreaga asistenţă să facă turul insulei pe jos. Am întârziat cu acest capriciu
semnarea documentului.

În
1999, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română înregistra un
interviu cu amiralul Constatin Necula, şeful securităţii navigaţiei române pe
Marea Neagră în timpul celui de-al doilea război mondial. După 23 august 1944, cînd s-a început delimitarea
frontierei româno-sovietice, eu am fost trimis la Sulina să particip, împreună
cu 2 ofiţeri sovietici, la trasarea frontierei maritime. Am plecat la Sulina
fără să primesc nici un fel de instrucţiuni şi din cauza faptului că exista o
lipsă de specialişti. Mi s-a spus că se va trasa harta, nu mi s-a spus cam pe
unde va fi graniţa şi cum se va face acest lucru. Mi s-a spus doar să discut cu
sovieticii şi să evit orice conflict cu ei. I-am găsit la Sulina pe cei 2
ofiţeri sovietici care deja terminaseră fixarea frontierei. Puseseră o baliză
la nord de portul Sulina, cam la 1-1,5 km, şi mi-au spus că pe-acolo va trece
frontiera: pe braţul Chilia al Deltei Dunării, pe braţul mic al Chiliei, care
curgea spre sud. Ei luaseră toată Delta pe care o forma braţul Chilia.
Frontiera mergea spre baliza fixată la nord de Sulina, şi după aceea, spre est.
Au avut grijă să plaseze baliza în aşa fel încît o linie care pleacă spre est,
perpendiculară pe litoral, să treacă la sud de insula Şerpilor, astfel încît
aceasta să rămînă la ei. Au întocmit un dosar cu o hartă şi cu un proces verbal
pe care nu am vrut să-l semnez. Le-am spus că nu sînt împuternicit să semnez
nici o cedare de teritoriu sau să amplasez vreo geamandură.

Pe 3 februarie 2009, Curtea Internațională de
Justiție de la Haga dădea verdictul în procesul dintre România și Ucraina
pentru delimitarea platoului continental din Marea Neagră și a zonei economice exclusive.
României i se recunoştea jursidicţia suverană pe o suprafaţă de 9700 kilometri
pătraţi, adică 79,34% din zona disputată, restul revenind Ucrainei.