Scriitoarea Mărgărita Miller Verghy
Din galeria femeilor care au contribuit la efortul României în Primul Război Mondial, sprijinind implicit și Marea Unire din decembrie 1918,
Adaugă ca sursă preferată în Google
Christine Leșcu, 10.02.2019, 13:19
Din galeria femeilor care au contribuit la efortul României în Primul Război Mondial, sprijinind implicit și Marea Unire din decembrie 1918, Mărgărita Miller Verghy se detașează nu doar prin diversitatea activităților sale, ci și prin modalitatea prin care s-a acomodat cu soarta ei. Deși, din copilărie, a fost marcată de boli și afecțiuni diverse, a găsit energia să fie profesoară, jurnalistă, scriitoare, activistă feministă și soră de caritate în război. Monica Negru, de la Arhivele Naționale ale României, reface acum biografia Mărgăritei Miller-Verghy. „S-a născut în 1865 la Iași, a fost fiica unui profesor și politician descendent dintr-o familie nobiliară poloneză. Tatăl ei a murit, însă, când Mărgărita era încă mică. Fetița a rămas doar cu mama ei, dar s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă, motiv pentru care mama ei a decis să fie tratată în străinătate, motiv pentru care a fost educată la Geneva și Paris. Aici a devenit cunoscătoare de șase limbi străine. Revenită în țară și-a luat bacalaureatul la azilul de fete, Elena Doamna, pentru ca ulterior, să-și dea licența și doctoratul în Filozofie la Universitatea din Geneva. Stabilită la București, Mărgărita Miller Verghy a condus Școala Normală de Fete Elena Doamna unde a redactat primele manuale: un manual pentru studierea limbii franceze și alte manuale destinate celor mai mici”
De asemenea, în 1912, a publicat „Copiii lui Răzvan”, o carte premiată de Academia Română și o premieră printre cărțile didactice de la noi, fiind primul volum de lecturi școlare dedicate elevilor de gimnaziu. Preocupările didactice de genul acesta veneau, de altfel, în continuare preocupărilor literare ale Mărgăritei Miller-Verghy, după cum aflăm tot de la Monica Negru „Ea a debutat și în presă cu o nuvelă. A fost, de asemenea, prima traducătoare a lucrărilor Reginei Maria în limba română. În perioada Primului Război Mondial, Mărgărita – ca și pianista Cella Delavrancea – a sprijinit Puterile Centrale, nu Antanta, fiind germanofilă. Însă, în 1916 când România a intrat în război, Școala Elena Doamna condusă de ea a fost transformată în spital militar, iar în acest context, ea s-a înscris ca asistentă la Crucea Roșie română. În perioada ocupației germane, întocmai ca alte membre ale unor societăți caritabile, a oferit sprijin orfanilor de război”
În perioada interbelică, Mărgărita Miller-Verghy și-a continuat preocupările literare și jurnaliste, în anii 1940, colaborând și la emisiunile teatrale ale Radiofuziunii, totul în ciuda faptului că sănătatea i-a fost mereu fragilă: în 1924, a suferit și un accident de mașină în urma căruia și-a pierdut aproape complet vederea. Activitatea literară s-a îmbinat în viața Mărgăritei Miller-Verghy și cu activismul, încă dinainte de intrara României în Primul Război Mondial, cum ne spune Monica Negru. „În 1915, alături de alte scriitoare române, a pus bazele Asociației Româncelor Cercetașe, iar mai târziu, alături de sora istoricului Alexandru Xenopol, Adela, a înființat Societatea Scriitoarelor Române, fiind vicepreședinta acestui for și contribuind cu articole la revista Societății. A făcut parte și din asociațiile feministe ale epocii. De pildă, am găsit un document cum că în 1935, activa în Consiliul Național al Femeilor Române, condus de Alexandrina Cantacuzino. Dar, în istoria literaturii, a rămas amintită ca prima scriitoare a unui roman polițist. „Prințesa în crinolină”, acesta e primul roman scris de o femeie în 1946, când Mărgărita avea 82 de ani. A scris de asemenea nuvele, piese de teatru, dar și lucrări de etnografie premiate de Academia Română. A mai publicat, în colaborare de data aceasta, și lucrarea „Evoluția scrisului feminin în România”.
Mărgărita Miller-Verghy a murit în 1953, la 87 de ani, rămânând până la capăt o prezență activă în lumea literelor românești, scriind literatură și nu numai.
