Bucureștiul din cutie

Istoria Bucureștiului de la sfârșitul anilor '70 și în anii '80 a fost marcată de transformări care au lăsat urme adânci în amintirile celor care au fost martori oculari.

Steliu Lambru, 29.01.2023, 12:00

Istoria Bucureștiului de la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80 a fost
marcată de transformări care au lăsat urme adânci în amintirile celor care au
fost martori oculari. Intervenția brutală a lui Nicolae Ceaușescu și
modificarea orașului prin demolări inutile a făcut ca o bună parte a vechiului
București să se piardă. Este adevărat că în mod natural orașele se schimbă,
deci o parte mai mare sau mai mică a lor inevitabil se pierde. Însă
transformările graduale ale orașelor, controlate, nu creează probleme sociale
așa cum a fost problema spațiului locativ, apărută în urma demolărilor din
București. Uranus, unul dintre cele mai frumoase cartiere ale capitalei
românești, dispărut în proporție de 90%, a fost un exemplu de demolare inuitilă
care a creat o problemă de spațiu locativ.

Acel București care nu mai există astăzi decât în
fotografii sau în alte documente de arhivă atrage pe cei care doresc să
retrăiască trecutul pierdut. Se știe că imaginile au o forță de atracție mai
mare asupra oamenilor, însă nu mai puțin fascinante sunt reconstituirile prin
cuvinte. Este cazul volumului Orașul găsit în cutie. O cronică afectivă a
Bucureștiului, semnat de arhitecta Gabriela Tabacu. Cartea Gabrielei Tabacu
aduce în atenția cititorului român un București al anilor 1960 prin ochii unei
fetițe de aproximativ 10 ani, care sosește în capitala României din Oradea, din
nord-vestul României. Scriitoarea Tatiana Niculescu a comentat volumul semnat
de Gabriela Tabacu și a spus ce a găsit citind textul.

Găsim tot felul de locuri precum ștrandul de la Lido,
magazinul Polar, magazinul Unic, de înghețata Parfait și, minunea minunilor de
atunci, profiterolul care tocmai intrase în cofetăriile mai simandicoase din
centrul capitalei. Mi-aduc aminte și eu bine când am mâncat primul profiterol,
mi s-a părut ceva epocal, nemaipomenit, a fost bucuria vieții mele de copil de
atunci. În plus, aprozarele, desigur, și trecerea de la lumea de altădată, pe
care părinții acestui copil au trăit-o, la lumea prezentă, la lumea de
dinainte. Nu se știe exact, rămâne mister ce era cel dinainte, și lumea din
prezent, care e o lume care seamănă cumva cu lumea de după decembrie 1989, e și
acolo o lume o a tranziției, a tranziției către ceva, nu se știe încă spre ce.

Orașul se transforma, însă nu așa cum ar fi fost
firesc într-o perioadă de normalitate. Cu toate acestea, acei ani aspri nu pot
fi șterși din memoria personală și afectivă a individului, așa cum a spus și
Tatiana Niculescu.

Se
schimbă numele străzilor, sunt date jos statuile și sunt puse alte statui, se
schimbă scenografia spațiului în care acest copil descoperă lumea. Lumea pe
care o descoperă de-a lungul celor 12 ani este lumea Bucureștiului. E un
București al inocenței, dar nu-i un București nostalgic. Lucrul acesta merită
subliniat și asta face și valoarea documentară, memorialistică a acestei cărți:
că nu e o nostalgie după acele vremuri. E pur și simplu o descriere și o
descoperire a lumii pe care a trăit-o. Mi-am amintit, citind cartea Gabrielei
Tabacu, de un poet, săracul, care a murit nedrept de tânăr, de Cristian Popescu
vorbesc. Îmi spunea la un moment dat că detesta epoca Ceaușescu, nu voia să
audă de ea, fusese cea mai groaznică perioadă din istoria noastră. Dar, în
același timp, în perioada aia eu mi-am trăit tinerețea. Ce mă fac, la tinerețea
mea nu pot renunța! De aceea, am să văd totdeauna epoca aia cu ochii tinereții
mele. Și, într-adevăr, asta face această carte în care se scrie din perspectiva
unei fetițe care crește pe măsură ce crește și orașul din jurul ei.

Ochii fetiței de atunci care refac în 2023 memoria
Bucureștiului anilor ’60 sunt ochii adultului, ai arhitectului de acum, care
retrăiește, știe și explică imaginile întipărite în mintea copilului de atunci.
Astfel, cartea avea nevoie și de fotografii.

Tatiana Niculescu: În a doua parte, care e plină
de poze, cartea este una cu poze. Arhitecta Gabriela Tabacu, deja o altă voce a
cărții, scrie o istorie rece, distantă, arhitecturală, a clădirilor despre care
povestește copilul din prima parte. Am citit-o, eu m-am străduit s-o citesc cu
mai mulți ochi, cu ochii generației de azi care n-a prins acel București.
Pentru generația anilor ’80, care a trăit grozăvia de după tezele din iulie și
toată oroarea anilor ’80, va fi redescoperire a acestei insule de relativă
normalitate, de acalmie ideologică din cei 12 ani scurși între 1959 și 1971.
Iar pentru cei care au trăit de-a binelea această epocă, se va citi din nou
cartea asta cu îndoită curiozitate se vor regăsi în ea în fel și chip.

Orașul găsit în cutie. O cronică afectivă a
Bucureștiului este un București din cutia minții noastre din copilărie peste
timp. Este, în egală măsură, o amintire palpabilă și o utopie.