Parcuri și grădini publice din București
Bucureștiul beneficiază de un cadru natural favorabil, natura fiind darnică în acest sens. Orașul are două cursuri de apă, Dâmbovița și Colentina, stă pe un teren fertil, este înconjurat de păduri. Iar sistematizarea urbană din secolul al XIX-lea a transformat o parte a peisajului natural în parcuri și grădini publice.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 22.11.2026, 13:04
Începând cu secolul al XVIII-lea, capitala României de azi a trecut prin câteva valuri transformatoare care au urmat mode și tendințe din urbanismul european, care au prefăcut-o într-un oraș modern. În viitoarea configurație urbană a Bucureștiului, pădurile, spațiile verzi, grădinile publice și parcurile au căpătat o mare importanță, menirea lor de oaze de liniște și de aer curat în interiorul unei aglomerații umane stresante fiind general acceptată.
Bucureștiul s-a dezvoltat ca așezare într-un mediu natural foarte favorabil, pe cursul a două râuri, Dâmbovița și Colentina, și înconjurat de o varietate mare de vegetație. Pădurea în mijlocul căreia capitala a apărut și dezvoltat, denumită și Codrii Vlăsiei, mai poate fi întâlnită în zonele limitrofe ale ariei metropolitane actuale. Din acea imensă pădure s-au născut grădinile publice și parcurile în care bucureștenii de azi se relaxează.
Istoricul Adrian Majuru este autorul unor studii și volume despre straturile urbane ale Bucureștiului și manager al Muzeului Municipiului București. În decursul carierei sale de cititor al documentelor, a urmărit cum specialiștii au intervenit în vegetația orașului și cum au integrat-o în proiectele lor.
”Nu mi-a venit să cred ce șanse a putut avea acest oraș, câte grădini a putut pierde, particulare sau nu, nu neapărat amenajate precum Cișmigiul, ci pur și simplu rămase sălbatice și lăsate la îndemâna oricui, să se bucure de ele! Sunt aproape 100 de astfel de spații care sunt cartografiate istoric, dar cu o viață scurtă. Câte zone împădurite erau foarte aproape de marginea acestui oraș, undeva către perioada lui Tudor Vladimirescu, în jurul anului 1821, și, puțin, după Cuza! Peisagiștii, urbaniștii și arhtiecții perioadei interbelice au încercat să mai salveze o serie de repere la care visau, printre care Centura Verde, și care ar fi avut o mare șansă de a fi înfăptuită, dacă nu ar fi venit Marea Criză economică din 1929-33. Chiar dacă o parte din ea, pe segmentul nord-estic de la Cernica, cu salba de lacuri, s-a putut materializa cumva în timpul lui Carol al II-lea.”
Ideea de a rămâne aproape de natură, de original, a fost puternică și în urbanism. Oamenii au trăit mereu senzația că artificialul nu este întotdeauna benefic, așa că intervenția limitată sau chiar nonintervenția în prezența mediului natural din oraș a fost adoptată și de urbaniștii bucureșteni. Adrian Majuru:
”Între proiectele gândite în trecutul apropiat a fost ideea de parc britanic, adică de a integra în zona periurbană grădini sălbatice, la vremea aceea, cu intervenții noninvazive, recuperate pentru recrearea publicului. Pădurea Băneasa era în plan să fie așa ceva, dar nu au reușit atunci să facă din pădurea Băneasa așa ceva. Însă au reușit cu pădurea Snagov, care a fost cumpărată de municipalitate în 1933-34 și amenajată din această perspectivă. S-a amenajat luciul apei, deci întregul lac și malul nordic, și întreaga pădure era proprietatea municipiului București, pentru bucureșteni, în ideea de parc lăsat natural, cu foarte scurte interferențe precum un restaurant sau zone sportive pentru public.”
Cele mai cunoscute grădini publice și parcuri care provin din foste păduri apar în toate ghidurile turistice ale Bucureștiului. Evident că, odată cu trecerea timpului, alți arbori au fost plantați. Este vorba despre Cișmigiu, romantica și cocheta grădină publică din centrul orașului. Apoi, despre parcuri precum Herăstrău și Bordei din nord, despre Riviera, din apropierea Arenei Naționale, despre parcul Plumbuita din nord-estul orașului, despre parcul Carol, construit în 1906 cu ocazia expoziției care aniversa 40 de ani de domnie a primului suveran român. Adrian Majuru a prezentat și un studiu de caz, și anume transformarea palatului Suțu, reședința familiei princiare muntene, în muzeu și amprenta pe care vremurile au lăsat-o asupra locului.
”În ceea ce privește grădina Suțului, care anvelopa acest palat cândva, mai avem astăzi niște martori. Când spun asta mă refer la pomii care se află înfipți în trotuare, între gardul actual al muzeului și trotuar. Erau cândva în interiorul curții, acest gard nu este gardul original, de fapt este o recuperare în replică, făcută în 1957-59, când a fost inaugurat aici Muzeul Orașului București, prima dată în Palatul Suțu. Limita acestei proprietăți se afla după prima bandă de circulație de pe bulevardul actual, în fața noastră, el fiind extins la două benzi, undeva la începutul secolului XX. Grădina însemna un spațiu care, în spate, se întindea până spre statuia lui Mihai Viteazul. Acest palat are o ieșire, cu un set de patru porți înalte aproape până la tavan. Din salonul palatului se ieșea într-o grădină cu animale exotice, mă refer la păsări în special, și cu precădere la păuni, iubiți foarte mult de familia Suțu. Reintegrăm peisagistica, aceasta devine amprentă, cât a mai rămas, în spiritul epocii ei de afirmare și de glorie.”
Chiar dacă sunt produse ale minții și intervenției umane, grădinile publice și parcurile de azi din București au și o istorie a naturalului, a organicului. Ea poate fi auzită de la istorici, dar și văzută în ceea ce înseamnă mediul natural.