Din istoria presei feminine în România

Emanciparea femeilor și feminismul au apărut în a doua jumătate a secolului al 19-lea, lupta pentru dobândirea de drepturi fiind purtată și prin presă.

Steliu Lambru, 22.04.2024, 13:54

Drepturile și libertățile individului, enunțate începând cu secolul al 18-lea, au pus în centrul lor promovarea egalității, dincolo de orice criterii de religie, rasă, etnie, gen. Emanciparea femeii a fost o temă care a atras din ce mai mulți adepți începând cu a doua jumătate a secolului al 19-lea, iar socialismul și feminismul și-au propus să militeze cel mai mult pentru drepturile femeii într-o societate modernă.

Cele mai insistente eforturi s-au depus pentru drepturile salariale și pentru drepturile politice ale femeilor, dreptul de vot fiind un câștig pe care ele l-au avut începând cu secolul 20. Iar presa a militat și ea pentru acordarea de drepturi egale femeilor fiind printre cele mai puternice mijloace prin care obiectivele mișcării feministe au fost atinse.

Și în România emanciparea femeilor și feminismul au apărut în a doua jumătate a secolului al 19-lea, lupta pentru dobândirea de drepturi fiind purtată și prin presă. Articole de diferite dimensiuni și cu teme diferite care interesau femeile apăreau de regulă în toate publicațiile. Dar revistele care și-au asumat rolul de emancipare a femeii au început să aibă un public constant, printre cele care s-au angajat în proiectul emancipării feminine fiind și revista ”Femeia”.

Reviste care să aibă cuvântul ”femeia” în titlu au apărut începând cu anul 1868, ”Femeia. Jurnal nepolitic” fiind prima. Alte reviste precum ”Femeia română”, ”Femeia satelor”, ”Femeia și căminul”, ”Femeia ortodoxă”, ”Femeia elegantă”, ”Femeia dâmbovițeană”, ”Femeia muncitoare” apăreau pentru perioade mai scurte sau mai lungi și, din titlu, se putea ghici profilul lor. Cea mai lungă perioadă de apariție a unui magazin pentru femei a fost cea dintre anii 1946-1989 intitulat chiar așa, ”Femeia”, care continuă să apară și azi.

Revistele pentru femei nu erau scrise doar de femei, așa cum s-ar putea crede. S-ar putea spune că dimpotrivă, femeile au intrat mai târziu în lumea jurnalismului care le apăra drepturile. Social-democrata Elena Gugian a fost una dintre ele. În anul 2000, atunci când Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a intervievat-o, Gugian își amintea că la 19 ani, în 1944, când se alăturase Partidului Social-Democrat, cariera ei urma mediile muncitorești la care aderase și de unde se inspira în textele pe care le publica în revista la care lucra.

”În organizaţiile partidului erau multe femei din fabrici. Erau de la APACA, cu personal preponderent feminin, era fabrică de confecţii. Erau de la Fabrica de Dulciuri Anghelescu, de pe strada Şoseaua Viilor. Erau de la Fabrica Flora, de conserve, tot de pe Şoseaua Viilor, de la Fabrica de Medicamente, și de la Fabrica de Țigarete. Acolo unde salariaţii erau în majoritate femei aveam organizaţii şi ţineam şedinţele cu ele acolo, la locul de muncă. M-am întâlnit cu femei, am discutat cu femei în afară de faptul că eram gazetar, adică înregistram ce se discută acolo pentru revista organizaţiei de femei, revistă care se numea Femeia muncitoare.”

Revista ”Femeia muncitoare” a social-democrației române încerca să fie foarte implicată în problemele muncitoarelor. Elena Gugian își amintea de primele numere ale revistei și de renașterea ei de după război:

”Sub acest nume ea este cunoscută încă din 1930, când a apărut trasă la şapirograf, aşa, ca un mic afiş, de 2-3 pagini, şi a dispărut odată cu dispariţia partidelor istorice, a partidelor democratice, în 1938. A reapărut în 1946, preluând denumirea de Femeia muncitoare şi apărând ca o revistă. În 32 de pagini, la început a apărut doar în alb-negru, pe urmă a apărut roşu, pe urmă combinaţii de roşu cu negru sau de roşu şi albastru, în funcţie de cerneala pe care o puteam găsi la ora aceea.”

Elena Gugian făcea muncă de teren fiind literalmente îndrăgostită de meseria ei. ”Eu, fiind cea mai tânără din echipă, alergam de-mi ieşeau ochii şi cu reporterul fotograf să facem poze, şi să facem reportaje, şi să culegem date. Fiind mai tânără alergam de colo-colo mereu, inclusiv la serviciile de presă ale unor legaţii sau ambasade înfiinţate până atunci la Bucureşti, de unde obţineam fotografii și articole despre femeile social-democrate din ţările lor.”

După 1945, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, totul trebuia reconstruit, trebuia reconstruită pacea mai ales. Iar Elena Gugian și colegii ei participau la efortul general. ”Pe noi ne interesau femeile din mai multe motive. După război, multe femei s-au pomenit dintr-o dată cap de familie, cu copii de crescut, fie că le muriseră soţii pe front, fie că se întorseseră de pe front inapţi de muncă.

Şi atunci, femeile s-au pomenit obligate să-şi găsească ceva de lucru. Marea lor majoritate erau analfabete. Şi marea noastră grijă a fost să le venim în ajutor organizând nişte cursuri de alfabetizare. Voiam să le învăţăm să scrie şi să citească, măcar să se iscălească pe statul de salarii, dacă nu mai mult. Dar, treptat, unele dintre ele au prins gustul, au început să citească, şi s-au descurcat.”

Din 1945 și până în 1948, revista ”Femeia muncitoare” și-a urmat menirea continuând să militeze pentru marile principii ale egalității. Devenită ”Femeia” după 1948, odată cu instalarea regimului comunist un alt capitol al ei începea, cel al presei de propagandă într-un regim represiv.