Meşteşuguri tradiţionale în Gorj

Cu toate că pare că ţara noastră ar sta bine la conservarea elementelor de tradiţie populară, cei care chiar reuşesc să transmită meşteşugurile tradiţionale sunt puţini la număr.

Ștefan Baciu și Ana-Maria Cononovici, 08.10.2024, 17:08

În anul 2008 a fost creată oficial lista Patrimoniului cultural  imaterial  al  umanității  UNESCO, în conformitate  cu  prevederile  „Convenției  pentru Salvgardarea  Patrimoniului  Cultural  Imaterial”, adoptată  la  Paris,  în  2003. De atunci și  până  în prezent,  nouă  obiceiuri  românești  au  fost înregistrate în această listă.

Pe lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii, România figurează cu: Ritualul Călușului (din 2008), Doina (2009), Artizanatul ceramicii de Horezu (2012), Colindatul de ceată bărbătească (2013), înscriere multinațională cu Republica Moldova, Jocul fecioresc (2015), Tehnicile tradiționale de realizare a scoarței (2016), înscriere multinațională cu Republica Moldova, practicile culturale asociate zilei de 1 Martie (2017) – Mărțișorul, înscriere multinațională cu Republica Moldova, Bulgaria și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, arta cămășii cu altiță (2022), înscriere multinațională cu Republica Moldova, precum şi tradițiile de creștere a cailor lipițani (2022), înscriere multinațională cu Austria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Italia, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Cu toate că pare că ţara noastră ar sta bine la conservarea elementelor de tradiţie populară, cei care chiar reuşesc să transmită meşteşugurile tradiţionale sunt puţini la număr.

La Şcoala Populară de Arte „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, doi meşteşugari au clase specializate de prelucrarea lemnului şi olărit şi ne-au povestit despre experienţa lor. Marin Daniel Preduț, instructor al Școlii Populare de Arte, specializat pe Arta lemnului, ne-a împărtăşit:

“Această pasiune mi-a venit cu ceva timp în urmă, cu aproximativ 3 ani. Am fost plecat în străinătate 8 ani de zile și, în momentul când m-am întors în țară din cauza pandemiei, am deschis un mic atelier de tâmplărie. Am zis să încerc o mică afacere pe timp de criză. Până în prezent cât m-am dezvoltat sunt mulțumit: în afară de icoanele crestate în lemn și platourile, fundurile, sau cum le zic, mă ocup și construirea de cabane, foișoare, leagăne. În mare parte, se cumpără de persoane care iubesc într-adevăr lemnul.”

Interlocutorul nostru ne-a spus că sculptarea unei icoane durează de la 20 de minute până la o oră, dar apoi este vopsită, ceea ce ia mult mai mult timp, aplicându-se un baiţ tradiţional, “secret”, după care sunt lăcuite. Cât despre cabanele de lemn, am aflat că o casă simplă, fără etaj, poate fi executată în maxim 7 zile lucrătoare. Poate vă întrebaţi care a fost cea mai complexă lucrare executată până acum?

Marin Daniel Preduț: “Am avut un parc pe fonduri europene, la o pensiune, un ansamblu mare de vreo cinci căbănuțe, un foișor mare, cuptor, saună, lucrare de în jur de o jumătate de an.”

Marian Măgureanu, profesor la Școala Populară de Arte „Constantin Brâncuşi”, a iniţiat cercul de olărit în cadrul Liceului Tudor Vladimirescu, şi ne-a spus povestea sa: “Am început cu olăritul, tehnică neolitică, modelată în mână. Încerc să spun ceva despre felul în care trăiau bunicii, străbunicii lor, că sunt foarte mici, mulți dintre ei n-au văzut nici măcar o solniță sau un ulcior, le-am prezentat și s-au uitat. Foarte rar, câte unul care a stat puțin pe la țară și știe câte ceva. În momentul în care ei vin de plăcere acolo și au revenit pe parcursul unui an, înseamnă că le-a plăcut, s-au simțit bine, vin să se relaxeze, să plece fericiți acasă. Așa cum le spun eu, să-și facă temele cu mai multă energie, cu mai multă plăcere. Uneori fac diverse exclamații când, de exemplu, le-am arătat ulciorul cu toartă și cu țâță, cum se numește, a fost ceva deosebit! A părut o mare, mare inovație!”

Marian Măgureanu a mers mai în detaliu spunând de unde procură lutul:

“În mod tradițional, oamenii săpau după el în diverse locuri unde știau, păstrau secretul locului respectiv și-l prelucrau de mai multe ori pe parcursul unui an de zile. Trebuia să stea afară să degere sub un acoperiș, îl luau în casă, îl tăiau cu un cuțit, de mai multe ori, îl jucau cu picioarele, mai puneau apă. La final făceau niște turte pe care le păstrau învelite în ceva să nu se deshidrateze. Acuma luăm fie de la diverse fabrici de produse refractare, sunt mai mulți comercianți, încercăm să găsim sursa cea mai bună. După modelare rămâne la uscare o perioadă de timp într-un spațiu neexpus la soare, trebuie să se usuce lent, că altfel se deshidratează brusc și crapă.

Dar noi încă nu avem un cuptor, acuma nu mai putem să ardem în cuptorul tradițional, pe care îl aveau meșterii olari, n-am avea nici unde să-l construim și nici cum să-l folosim. Util ne-ar fi un cuptor electric pe care-l au atelierele mai mari, încă nu avem. Prin intermediul colegilor încercăm să găsim pe cineva care fie are un cuptor electric, fie un meșter dintr-o zonă apropiată care folosește un cuptor și să ardem când și când obiectele.”

Un mare entuziasm îi ţine pe aceşti meşteri legaţi de activitatea lor de transmitere a tehnicilor însuşite din bătrâni către generaţiile tinere şi sperăm într-o conservare cât mai eficientă a acestor meşteşuguri.