Constituţia în istoria României
În martie 1923, acum un secol, era adoptată Constituția Regatului României, prima după realizarea Marii Uniri, în 1918.
Marius Tiţa, 02.04.2023, 11:22
În martie 1923, acum
un secol, era adoptată Constituția Regatului României, prima după realizarea
Marii Uniri, în 1918. Textul elaborat de specialiști a fost dezbătut în
Parlament apoi regele Ferdinand a adoptată. Constituția României a fost
publicată în Monitorul Oficial la 29 martie 1923, și a intrat în vigoare la
această dată. Sarcinile ce reveneau acestui document esențial erau extrem de
importante. În 1918, mari provincii românești s-au unit cu statul român.
Basarabia fusese mai bine de un secol sub ocupație țaristă iar Bucovina și
Transilvania sub cea austro-ungară. Crescuse teritoriul și populația statului
român dar și complexitatea întregii situații. In plus, după teribilul conflict
mondial, țările, mai ales cele europene, se refăceau foarte repede și evoluau
puternic spre modernitate.
Efectele erau multiple, politice și economice,
sociale și culturale. România însăși intra într-o etapă de dezvoltare fără
precedent, care o plasa printre cele mai evoluate state europene. Constituția
din 1923 răspundea acestor cerințe și stabilea cele mai avansate principii
politice, majoritatea valabile și în prezent. România era o monarhie
constituțională, un stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul
inalienabil. Constituția de acum un secol legifera principiul separării puterilor
în stat. Regele era elementul principal al întregului sistem și el exercita puterea
într-un cadru democratic, domnind și nu guvernând. Parlamentul, bicameral,
constituia puterea legislativă în cadrul acestui regim democratic. La articolul
5 se menționează clar: Românii, fără deosebire de originea etnică, de limbă
sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea
învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea
de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi.
Precedenta
Constituție a României fusese adoptată în 1866 și reprezentase, la rândul său,
o evoluție extrem de importantă. După unirea Moldovei și a Munteniei, în 1859,
prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, statul românilor începea
să se consolideze într-o formulă modernă, de asemenea, în concordanță cu
vremurile de la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1866, Cuza a abdicat și a
fost adus pe tronul de la București un principe străin, pentru a consolida ceea
ce se realizase până atunci, inclusiv cu sprijinul puterilor occidentale. Era
începutul domniei lui Carol, din familia princiară Hohenzollern-Sigmaringen,
astfel că el a depus jurământul de încoronare pe noua Constituție ce fusese
adoptată de Adunarea Deputaților. Era un document avansat, care legifera
realizările acelui moment din viața politică și conducerea statului. România
devenea monarhie constituțională ereditară, erau stabilite separarea puterilor în stat,
responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești. A fost cea
mai longevivă constituție, funcționând din momentul adoptării, în 1866, până în
1923, când a fost înlocuită de o nouă lege fundamentală a statului. Dintre cele
138 de articole ale Constituției de acum un secol, 78 era preluate din
precedenta, care funcționa deja de 57 de ani.
Deși a fost un document
progresist și modern, Constituția din 1923 a funcționat doar 15 ani, fiind
înlocuită de regimul autocratic instituit de regele Carol al II-lea. A venit
apoi războiul, comunismul, și de abia în 1991, după Revoluția anticomunistă din
Decembrie 1989, românii au mai putut să adopte o Constituție democratică. Din
nou, sarcini extrem de importante reveneau textului legii fundamentale. România
încheia o perioadă de mai bine de patru decenii de regim comunist, instalat la
sfârșitul Celui de Al Doilea Război Mondial, și revenea la democrația
pluralistă și la economia de piață. Toate aceste noi situații dar și deziderate
au fost înscrise în Constituția adoptată în 1991, în vigoare și astăzi.
