Limba ladino

Una dintre prezențele specifice Europei de Sud-Est și Orientului Mijlociu, care a contribuit la crearea unui spațiu multicultural comun, a fost și limba ladino, limbă vorbită de evreii sefarzi.

Steliu Lambru, 20.04.2025, 09:30

Una dintre prezențele specifice Europei de Sud-Est și Orientului Mijlociu, care a contribuit la crearea unui spațiu multicultural comun, a fost și limba ladino, limbă vorbită de evreii sefarzi. România împarte cu celelalte țări din regiune această moștenire pe care sefarzii au adus-o din Spania, dar care astăzi nu mai există decât în documente. Orașul limbii ladino al Balcanilor a fost, până la cel de-al doilea război mondial, Salonicul unde evreii erau majoritari.

Felicia Waldman este profesoară de istoria evreilor la Universitatea București. Ea a scris despre limba și cultura ladino și a arătat cum aceasta a suferit transformări atunci când vorbitorii ei au ajuns în România. O influență decisivă asupra evoluției limbii ladino a fost apariția statului român modern.

”Până în secolul al XIX-lea au existat și cultură ladino și limbă ladino. Cultul religios sefard oricum este în ladino. Deci câtă vreme au existat sinagogi, până în 1987, cât a mai existat Cahal Cicu, ritualul era în ladino, deci limba a mai fost vorbită. Dar începând din secolul al XIX-lea, chiar și familiile sefarde au început să folosească franceza ca limbă internațională. Avem, de exemplu, corespondențe ale familiilor sefarde din București care sunt în franceză. Mai apare câte un cuvânt în ladino, câte o expresie, dar corespondența este în franceză. Școlile la fel, până în secolul al XIX-lea au fost în ladino. Din secolul al XIX-lea încep să fie în română pentru că sefarzii erau interesați ca ele să fie școli israelito-române, copiii să aibă posibilitatea să se integreze. Deci de la mijlocul secolului al XIX-lea ele sunt școli cu predare în română și copiii învățau și ladino, dar materiile se făceau, în general, în română. Deci limba ladino se învață, dar nu mai este singura limbă a sefarzilor.”

Pentru ca o limbă să existe este nevoie de intelectuali, de publicistică și de o piață de carte, nu doar de școală. Populația sefardă a avut cel puțin doi intelectuali, unul care poate fi revendicat de România, Bulgaria și Turcia, celălalt de Bulgaria, Serbia, România, Uruguay și Argentina. Primul a fost Haim Bejarano (1846-1931). Născut în Bulgaria și sosit în România după războiul de independență a României din 1877-1878, este numit rabin și se implică în toate proiectele importante ale comunității sefarde din București. În 1910 pleacă în Turcia pentru a fi rabinul evreilor din Edirne. Al doilea, Sabetai Djaen (1883-1947), s-a născut tot în Bulgaria și după primul război mondial, în 1921, este numit mare rabin al comunităților sefarde din România. Felicia Waldman.

”Presă nu există, este un singur ziar în ladino în România, El Luziero de la Pasiencia, care a apărut un singur an în Craiova. La București nu a apărut nimic, dar la Craiova a apărut această revistă care a funcționat foarte puțin și din care, practic, au apărut câteva numere și cam asta a fost tot. Dar avem personalități precum Haim Bejarano sau Sabetai Djaen care au scris cărți despre limba ladino folosită și în România și în zona balcanică, în general. Ei au colecționat folclor sefard, au colecționat teatru sefard, teatru în sensul sărbătorilor evreiești unde se fac reenactments ale sărbătorii respective. De Purim, de Pesah se mai făceau diverse spectacole și toate acestea au fost înregistrate de acești doi mari colecționari de cultură sefardă, de cultură ladino, ale căror merite sunt recunoscute. De exemplu, Djaen a fost decorat chiar de președintele Alcalá-Zamora al Spaniei pentru contribuția lui la promovarea hispanismului în Balcani. El promova limba spaniolă, nu doar ladino ci și limba spaniolă standard, încerca să convingă lumea de utilitatea învățării limbii spaniole, nu numai de folosirea limbii ladino.”

Am întrebat-o pe Felicia Waldman care este situația vorbitorilor de ladino de azi din România și din întregul spațiu al Europei de Sud-Est și al Orientului Mijlociu.

”Astăzi nu mai există în România niciun vorbitor de ladino, ultimul a murit înainte de pandemia de covid, Mihail Café. Dar mai există vorbitori de ladino în Grecia, Bulgaria, Turcia, Serbia și cam asta este tot. În Bulgaria, majoritatea evreilor sunt sefarzi și vorbesc ladino. În Turcia, majoritatea sunt sefarzi, dar sunt și mulți așkenazi. Grecia este împărțită în trei: sunt sefarzi, sunt așkenazi și sunt romanioți, iată că încă mai există romanioți. Și în Serbia la fel ca în restul Balcanilor, sunt mai mulți sefarzi, sunt câțiva așkenazi. În Israel nu se folosește ladino aproape deloc. În general, în Israel marea majoritate a sefarzilor sunt de fapt cei care au plecat din Spania în 1492, dar au ajuns în Imperiul otoman în zona arabă. Practic, în momentul când au plecat spre Imperiul otoman au emigrat spre ceea ce astăzi sunt Siria și, Liban. Când au ajuns în Israel, după 1948, după ce au fost expulzați din statele arabe, au venit în Israel vorbind iudeo-arabă nu ladino.”

Limba ladino este purtătoarea unei culturi iudaice de limbă neolatină dintr-o arie de răspândire din care face parte și România. Chiar dacă ladino se vorbește foarte puțin azi, ea este unul dintre elementele pe baza căruia s-a dezvoltat ebraica nouă.