Mahalaua, nucleul bucureştean al dezvoltării în trecut

Deși prima atestare documentare a Bucureștiului ajunsă până la noi datează din 1459, există numeroase dovezi anterioare ale locuirii acestui spațiu care s-a dezvoltat ca târg comercial și meșteșugăresc de la începuturi.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Christine Leșcu, 31.01.2021, 13:58

Oricum, după
atestare, orașul a continuat să evolueze suficient de mult pentru ca în 1558,
domnitorul Mircea Ciobanul să înceapă construirea unui palat domnesc care, în
timp, avea să constituie nucleul viitoarei capitale și ale cărei ruine sunt
încă vizibile și cunoscute drept Curtea Veche. Cartierul din jurul Curții
Domnești, a bisericii de lângă ea și a pieții dimprejur forma o mahala,
denumire aplicată în trecut micilor comunități urbane care constituiau
Bucureștiul.

Provenind din limba turcă, mahala însemna inițial district sau
cartier, iar mai recent, în perioada modernă și contemporană a căpătat un sens
peiorativ de zonă mărginașă, săracă, plină de infracționalitate și
promiscuitate. Dar, de fapt, Bucureștiul s-a dezvoltat prin coagularea de
mahalale sau de comunități mici care, la rândul lor, aveau în mijloc o
biserică, după cum aflăm de la arhitectul Alexandru Buzatu:

În mod frecvent în București și în spațiul românesc, cu precădere în
Țara Românească și Moldova, sensul cuvântului mahala se suprapune peste
sensul cuvântului parohie. În mod frecvent întâlnim o mahala care are același
nume cu cel al parohiei și automat cu cel al bisericii. De pildă, mahalaua
Batiștei unde se află biserica Batiștei și, evident, biserica Batiștei. În mod
firesc, asta caracteriza Bucureștiul medieval și pe cel al începutului
perioadei moderne până pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe atunci, religia
era o componentă importantă a societății, iar biserica era un reper important
al spațiului și, de fapt, în jurul bisericilor a crescut acest oraș. Biserica
este centrul comunitar și de coagulare al energiilor din oraș.

De altfel, aceste
comunități urbane constituite în mahalale sau parohii pot fi comparate cu niște
vetre sătești, consideră tot arhitectul Alexandru Buzatu:

În jurul centrului
orașului sau al nucleului unde se află Curtea Veche și zona comercială, se
așează de-a lungul secolelor diverse grupuri care se organizează în structuri
de tip vatră sătească, ridicându-și case. Când grupul de case e relativ
consistent, în mod evident apare și o biserică. Biserica era ori o ctitorie a
comunității sau a unei bresle, ori o ctitorie domnească sau boierească. Aceste
vetre sătește ce se aglutinează în jurul centrului și, în timp, devin mahalale
sau periferii, dar și parohii, dat fiind că se grupau în jurul unei biserici.
Toată această expasiune teritorială se desfășoară în lipsa unei centuri de
fortificații în jurul orașului, iar ăsta e un element distinctiv și esențial al
Bucureștiului. Neavând limite, orașul se dezvoltă extinzându-se în jur prin
comunități de tip mahala care nu ocupau, totuși, prea mult loc. Totuși, orașul
trebuia să aibă și o formă de apărare în lipsa zidurilor, iar această funcție a
fost preluată de mânăstirile urbane și de hanuri care, de multe ori, sunt
incinte cu ziduri de apărare de jur-împrejur care puteau fi apărate mai bine
decât niște case.

Pe lângă tiparul
mahalalei, alt tipar care se regășește în istoria Bucureștiului este format de
binomul maidan-piață, după cum a descoperit tot arhitectul Alexandru Buzatu:

Pe lângă biserică întâlnim în mod frecvent un spațiu liber,
denumit piață sau maidan. Termenul de maidan provine tot din limba turcă, dar
are origini persane. De ce există această asociere între biserică și piață sau
maidan? Biserica, fiind centrul comunității, era normal ca, în jurul ei, să
existe măcar un spațiu deschis sau public unde să se desfășoare diverse
activități cum ar fi sărbătorilor sau târgurile comerciale. Un exemplu îl
constituie piața Sf. Anton, de lângă Curtea Vechea și biserica Sfântul Anton
unde foarte mult timp s-a aflat principalul târg comercial al orașului.
Împreună biserica și piața compun centrul unei parohii sau mahalale și atrag
energiile vieții urbane din jur. Evident, rețeau de străzi dimprejur duc către
aceste nuclee răspândite prin oraș.

Odată cu modernizarea Bucureștiului începută în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și intensificată în secolul XX, orașul nu s-a
mai dezvoltat pe același tipar ca în trecut. Dar, chiar și azi, perimetrul
relativ al fostelor mahalale, cu biserica aferentă, poate fi decelat în
încrengătura de nou și vechi care constituie Bucureștiul de azi.