Palatul Dacia-România
Centrul Vechi al Bucureștiului este un perimetru mărginit la nord de bulevardul Regina Elisabeta, la sud de strada Halelor-Splaiul Independenței, la est de bulevardul Ion C. Brătianu și la vest de Calea Victoriei.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 17.05.2026, 11:00
Centrul Vechi al Bucureștiului este un perimetru mărginit la nord de bulevardul Regina Elisabeta, la sud de strada Halelor-Splaiul Independenței, la est de bulevardul Ion C. Brătianu și la vest de Calea Victoriei. Acolo se află cele mai vechi urme de locuire urbană la nivelul capitalei României. Cunoscut și ca zona Lipscani datorită numelui străzii care îl străbate de la est la vest, Centrul Vechi este unul tradițional comercial. Aici se află clădirile reprezentative ale sistemului financiar-bancar al României moderne, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Se pot vedea, între altele, palatul Băncii Marmorosch-Blank, palatul Băncii Chrissoveloni, palatul fostei Burse de Valori a Bucureștiului și însuși palatul Băncii Naționale a României. Vizavi de primul corp al Băncii Naționale a României de pe strada Lipscani se află palatul Dacia-România, reședință a uneia dintre cele mai proeminente instituții ale sistemului financiar-bancar tradițional al României.
Adrian Majuru este managerul Muzeului Municipiului București și de la el am aflat date despre locul pe care avea să apară una dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucureștiului vechi.
”În cea mai veche vatră a orașului, un aromân din Balcani, cândva în veacul al XVI-lea, a ridicat o biserică. El se numea Ghiorma, dar numai grec nu era. Vorbea grecește, evident, că așa era negustoria. În jurul bisericii apare, ulterior, un han numit Hanul Grecilor. Se vede amprenta lui lăsată pe strada Lipscani, în urma șantierului de reabilitare a străzii. Această aranjare a clădirilor s-a păstrat foarte mult timp, aproape în tot Evul mediu, până când, prin ruinare, la finalul veacului al XVIII-lea, după un mare cutremur, cel din 1838, biserica nu mai poate fi folosită, hanul aidoma, și ele vor fi demolate undeva după domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Și aici va rămâne un maidan, un câmp deschis. Până când, undeva prin 1874, apare o societate de asigurări, s-a numit Dacia, și își avea sediul pe Lipscani, unde a fost și redacția ziarului Timpul, în capătul străzii Lipscani, colț cu Calea Victoriei. Palatul Dacia de atunci era acolo.”
Piața română de asigurări era, la finele secolului al XIX-lea, în dezvoltare, iar nou-înființata ”Dacia-România” își făcea loc. Adrian Majuru.
”În preajma războiului pentru independență, în 1877, apare o altă societate a asigurărilor denumită România. După acest război, cele două societăți bancare fuzionează și, pentru că era o țară nouă, independentă, și cu alte oportunități financiare, au considerat că trebuie să aibă un sediu de reprezentare cu adevărat nou, care să certifice noul statut al țării. Și apare acest imobil, ridicat pe terenul liber rămas și cumpărat prin licitație publică. Este construit undeva între 1888-1895 de un arhitect austriac. Din nefericire, actul de proprietate al acestei societăți financiare, ca și ale altora, a plecat cu tezaurul la Moscova în 1916 și dispărut a rămas. Drept urmare, nu avem foarte multe mărturii în acte despre această societate financiară, despre arhitectul care a ridicat palatul și despre releveele și planurile din vechime.”
“Dacia România” avea un capital de 4.000.000 de franci. Cele mai multe polițe de asigurări încheiate erau polițe pentru dezastre naturale, transport și viață. Până în 1906, ”Dacia-România” plătise despăgubiri în valoare de 180 de milioane de franci. În Consiliile de Administrație regăsim nume importante ale elitelor finanțelor și politicii românești precum Nicki Chrissoveloni, Alexandru Lahovary, Ion Kalinderu, Petre S. Aurelian, Emil Costinescu, Grigore Triandafil și alții.
În 1914, palatul este vândut și cumpărătorul este Banca Generală Română, bancă a intereselor financiare germane. Trupele germane care au ocupat sudul României în 1916 au rechiziționat și bunuri ale Băncii Generale Române.
În perioada interbelică, banca își schimbă numele în Banca Generală a Țării Românești, denumire pe care o va purta și clădirea. În iunie 1931, Banca Generală a Țării Românești a intrat în faliment și palatul va fi preluat de Banca Națională a României. În 1938, Banca Națională a României vinde palatul Uniunii Fundațiilor Culturale Regale și aici au funcționat Centrala Editurilor Regale și câteva alte bănci.
În 1948 se încheie epopeea palatului ca sediu de bancă, el fiind naționalizat de guvernul comunist. Între 1948 și 1990, în clădire au mai funcționat Conservatorul de muzică și artă dramatică ”Ciprian Porumbescu”, apoi un restaurant, o cantină și un magazin al Cooperativei „Arta aplicată”. Între 1979 și 1983, palatul a fost consolidat fiind afectat de cutremurul de pământ din 4 martie 1977. După restaurare, aici au funcționat o autoservire, magazine de încălțăminte, marochinărie, țesături și tricotaje și Case de modă.
După 1990, băncile au revenit în clădire, aici avându-și sediul Banca Comercială Română și CEC Bank. Din 2013, Primăria Bucureștiului este proprietarul palatului. Adrian Majuru.
”Este un palat bancar, asta a fost destinația lui. Trebuia să aibă o intrare care să impună unui client convingerea că merita să-și păstreze aici valorile. Printre valorile păstrate erau, evident și piese de artă, de la bijuterii la tablouri.”
De câțiva ani, vizitatorii și bucureștenii s-au obișnuit cu manifestările culturale de la palatul Dacia-România și, în curând, palatul va deveni un punct de mare atracție culturală a Centrului Vechi. Un proiect de reabilitare amplă a clădirii și de reamenajare interioară va pregăti spațiul pentru a primi pinacoteca Bucureștiului.
