Alba Iulia acum 100 de ani

Pe 1 decembrie 1918, Adunarea Națională a românilor din Transilvania era convocată la Alba Iulia, în partea centrală a României de azi.

Steliu Lambru, 26.11.2018, 14:57

Pe 1
decembrie 1918, Adunarea Națională a românilor din Transilvania era convocată
la Alba Iulia, în partea centrală a României de azi. În Consiliul Național
Român, cei 6 membri ai Partidului Național Român și cei 6 membri socialiști au
decis că viitorul românilor din Austro-Ungaria urma să fie alături de România. La
Alba Iulia au fost aleși 1228 de deputați care au votat Rezoluția prin care se
Transilvania se unea cu Regatul României.

Acel
moment de maximă exaltare națională a fost descris la 100 de ani de istoricul
și politologul Daniel Barbu, profesor la Facultatea de Științe Politice și
Administrative a Universității din București: Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat o coliziune frontală
și dramatică între două forme de suveranitate. Dreptul timpuriu roman avea două
noțiuni pe care nu le vedea drept contradictorii ci drept complementare. Le
vedea angajate într-un schimb permanent de argument și contraargument. Și anume
maiestas,
care aparținea poporului, adică suveranitatea poporului, și imperium, adică suveranitatea
magistraților, a statului, a Senatului, a consulilor, a cenzorilor și așa mai
departe. Ce s-a întâmplat în 1918 la începutul iernii în Ardeal, ca să resuscit
această terminologie romană? Transilvania era o provincie fără stat, Coroana
maghiară era în stare de disoluție, într-o situație de imobilism, nu putea
reacționa. Când spun Coroana mă refer la magistrații ei, adică prefecți,
comandanți de jandarmi și toți cei care asigurau ordinea publică și
suveranitatea națiunii Ungariei Mari, exercitată sub formă de imperium prin Parlament, rege și
delegații guvernului în regiuni și comitate. Această autoritate nu mai exista.

În acea
situație de confuzie, românii au reacționat pe rațiunea autoguvernării. Daniel
Barbu: Și totuși, în acel
context, avem o izbuncnire, o răbufnire a majestății,
a suveranității poporului. Și anume etnicii români, cu precădere care militau în
două partide care aveau o pondere relativ egală ca reprezentare în Parlamentul
de la Budapesta, partide echilibrate sub raportul influenței, Partidul Național
Român, pe de-o parte, și Secția română a Partidului Social Democrat din Ungaria,
pe de cealaltă parte, au organizat un proces electoral. După știința mea, a
fost singurul proces electoral din epoca contemporană neorganizat de un guvern
sau autoritate publică, organizat, cum am spune de 40 de ani încoace, de
societatea civilă. Nu vreau să spun că a fost un proces foarte democratic.
Datele de microistorie pe care le avem cu privire la alegerea delegaților în
fiecare localitate ne arată că s-a folosit mai degrabă un tot un soi de
procedură de tip roman, și anume aclamația.
De regulă, doi-trei-patru notabili din satul respectiv, adică preotul,
proprietarul funciar, dacă era român, notarul, învățătorul sau un țăran mai
bogat și așa mai departe erau, prin aclamație, prin consens, dotați cu
autoritate care reprezentau întreaga comunitate locală. A fost un proces
laborios, a durat aproape o lună și care prezintă acea caracteristică în
istorie care ar fi putut fi fondatoare a unui imaginar politic extrem de
puternic și cu conotații profund democratice. Unde altundeva sau altcândva un
grup uman relativ mare s-a organizat pe sine, fără prefecți, jandarmi și
poliție, fără niciun fel de asistență, încurajare sau finanțare din partea unei
autorități publice într-un proces electoral care a dus la o adunare de tip
constitutiv, cea de la Alba Iulia?

Însă
vremurile erau tulburi, sfârșitul primului război mondial scosese la suprafață
așteptări și reacții reprimate în anii predecenți. Daniel Barbu spune că
democrația s-ar fi putut pune atunci pe baze noi, însă nu a fost așa: Negreșit, Constituanta de la Alba
Iulia, în rezoluțiunea pe care a adoptat-o unanim, tot prin aclamație, nu s-a
folosit tehnica votului. Vorbea despre unitate și accepta sub condiții însă
unirea cu Regatul României. Vorbea și despre instituirea unui regim curat
democratic, adică autentic. O întrebare decurge de aici: erau participanții la
Adunarea de la Alba Iulia sau cel puțin cei care au redactat rezoluțiunea și au
propus-o aclamației populare erau niște democrați? Erau evident patrioți
români. Erau oameni care aveau experiențe parlamentare lungi, aveau știința și
practica politicii. Bănuiala mea e că nu erau democrați și se va dovedi în
următoarele luni. Ce se întâmpla pe 6 decembrie? Pe 6 decembrie armata română
ocupa Ardealul. Ea a fost extraordinar de instrumentală în stabilirea
granițelor și, mai ales, ea restabilea liniștea în țară. Avem mărturii foarte
clare, Ion Lapedatu vorbește în memoriile lui, în paginile de jurnal redactate
chiar în acele zile, unde scria că se mișcă satele. Atunci când vorbim de
comuna sovietică ne gândim numai la Budapesta și la Ungaria de dincolo de Tisa,
dar întreaga Europă, inclusiv Anglia, era prinsă de un fior revoluționar. Vreme
de multe luni, orașe ca Torino, Munchen, Berlin au fost conduse sub steagul
roșu de asociații de soldați și muncitori. Lucruri asemănătoare începuseră să
se întâmple în Ardeal. Se mișcă satele, se plângea Lapedatu. Ce însemna?
Țăranii își împărțeau pământurile și nu întotdeauna însemna că proprietarul de
pământ era maghiar, țăranii se duceau la notar și ardeau arhivele care consemnau
datoriile lor. Exista o întreagă mișcare mai ales rurală care emula revoluția.

În urmă
cu 100 de ani, Alba Iulia era centrul românismului din Ardeal. Acel sfârșit de
an a fost unul glorios, însă istoricii spun că evenimentele de atunci nu au
decurs clar, către un final așteptat.