Bărăganul concentraționar

Zonă slab populată dintotdeauna, dar foarte fertilă din punct de vedere agricol, Bărăganul a fost un loc ales de regimul comunist pentru a pedepsi aproximativ 40.000 de oameni.

Steliu Lambru, 01.04.2024, 15:49

Zonă slab populată dintotdeauna, dar foarte fertilă din punct de vedere agricol, Bărăganul a fost un loc ales de regimul comunist pentru a pedepsi aproximativ 40.000 de oameni pe care i-a considerat dușmani de clasă. Toate mărturiile celor care au petrecut câțiva ani din viață în această parte de est a Câmpiei Române, unele dintre ele înregistrate și de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, descriu aceleași condiții de viață din anii 1950.

În 1951, regimul comunist începea trimiterea în Bărăgan a unor categorii de oameni care trebuia pedepsiți pentru ceea ce erau: țărani mijlocași, unii membri ai minorităților germană, sârbă, maghiară, aromână, români basarabeni care fugiseră din Basarabia ocupată de sovietici în 1944. Între ei era și eleva Elena Boroș, refugiată din Basarabia împreună cu părinții ei, în vestul României, în Banat. Track: ”Eram la Sânnicolau Mare, la şcoala tehnică agricolă, când i-a ridicat pe părinţii mei. Atunci, într-o singură noapte, nu numai Banat şi din Mehedinţi, în aceeaşi noapte. toţi au fost ridicaţi. Dar din câte mi-au spus părinţii, la 12 noaptea a venit un securist şi un milițian şi le-a spus să se împacheteze că o să trebuiască să plece. A doua zi am primit telefon de la tata şi mi-a zis să vin urgent acasă, cu primul tren, și că nu o să-i mai găsesc acasă ci la gară. Când am ajuns la gară, părinţii mei deja erau cu bagajele pe peron şi mă aşteptau pe mine. După ce am ajuns eu, imediat ne-au încărcat, în vagon şi am plecat.”

Teama oamenilor era maximă. Nu știau unde erau duși, trăiau îngroziți de spectrul întoarcerii în Uniunea Sovietică și trimiterii lor mai departe, în Siberia. Elena Boroș își aducea aminte de primele impresii în legătură cu locul în care viața ei urma să meargă mai departe.

”Când am ajuns dimineaţa aici, la Nicoleşti-Jianu, trenul s-a oprit. Tata l-a întrebat pe securist, că a văzut că trenul a fost tras pe o linie moartă, dacă nu mai plecăm mai departe. Securistul ne-a zis că vom rămâne acolo. Veneau nişte camioane goale, luau de la fiecare ce bagaje avea, noi ne-am urcat într-un camion care ne-a dus la Satu Nou. De fapt, nu era nici un sat nou, era un câmp liber. Satul era trasat, cu străzi şi locuri de casă, unde o să fie fiecare parcelă de 2500 de metri. Unii, unde au oprit, au văzut că locul era liber şi s-au așezat acolo. Unde ne-am oprit noi era semănat grâu, dar erau nişte pari de colo până colo, şi am zis să ne oprim aici. Am descărcat acolo şi am rămas sub cerul liber. Și ne întrebam ce aveam să facem.”

Prima noapte au dormit-o sub cerul liber, acoperiți de pături și preșuri. A doua zi au început să-și facă locuințe, primele au fost bordeiele. Apoi au săpat fântâni pentru apă. După o săptămână, sosesc și autoritățile care îi trimit pe oameni la o fermă pentru a lucra la recoltat bumbac. Vasile  Neniță a fost și el deportat în Bărăgan, copil fiind. Și își aducea aminte de pustietatea în care ajunsese împreună cu părinții săi și cu alți bătuți de soartă.

”Era căldură mare în Bărăgan. Apă nu era, ne aduceau cu cisterna din Borcea și oamenii se duceau şi luau apă şi aia am băut-o mult timp. S-au îmbolnăvit mulţi de la apa aia. Cea mai durere pe care o ţin minte, eram totuşi un copil, 11 ani, a fost că în primul an s-a făcut un cimitir foarte mare. Mulți n-au rezistat în iarna respectivă, în special bătrânii din Banat. Clima din Banat era temperată, acolo era o climă rece. A fost o iarnă grea şi nu au putut să reziste. Foarte mulți au murit. Şi asta s-a întâmplat peste tot, și în restul satelor din Bărăgan nu doar la noi. Nu era nimic pe Bărăgan doar câmp liber. Vedeai un pom la 100-200 de metri. Ăsta era Bărăganul, cât vedeai cu ochii era câmp! Şi când mai veneau vânturile și vârtejurile alea ca în romanul Ciulinii Bărăganului era şi mai și!”

Vasile Neniță își aducea aminte și de momentul în care însăși Ana Pauker, ministru de externe în guvernul comunist, a făcut o vizită pentru a-i îndemna pe deportați să-și construiască locuințe.

”Ea a venit cu un elicopter şi a aterizat acolo. Înainte a venit miliţia şi a bătut toba în sat ca toată lumea să se strângă într-un anumit loc. Nu ştiam pentru ce şi ni s-a spus şi acolo că trebuie să construim case. Și au făcut echipe de 8-10 persoane şi s-a stabilit ordinea construirii caselor. Se făceau din pământ bătut, se puneau scânduri şi se turna pământ. Se bătea cu maiul până când se ridica zidul în sus. Şi s-au făcut case cu două camere şi cu bucătărie, acoperite. Ne-au adus ei tâmplăria de lemn şi de acoperiş şi papura.”

După 4 ani de privațiuni extreme, în 1955, autoritățile le permit deportaților să plece oriunde vor dori. Cea mai mare parte au ales să-și revadă locurile de origine, lăsând în urmă o experiență de viață extremă.