Dușmance ale poporului
Expresia ”dușman al poporului” a apărut în spațiul românesc o dată cu instaurarea de armata sovietică a regimului comunist. Sute de mii de români au fost întemnițați cu cele mai variate învinovățiri, de la simpla exprimare a opiniilor contrare regimului până la partizanii care au luptat cu arma în mână.
Steliu Lambru, 15.12.2025, 15:02
Expresia ”dușman al poporului” a apărut în spațiul românesc o dată cu instaurarea de armata sovietică a regimului comunist. Sute de mii de români au fost întemnițați cu cele mai variate învinovățiri, de la simpla exprimare a opiniilor contrare regimului până la partizanii care au luptat cu arma în mână. Justiția și presa comuniste au fost principalele mijloace prin care așa-numiții ”dușmani ai poporului” erau supuși oprobriului public. Expresia nu era doar un artificiu stilistic de presă, era capăt de acuzare și de condamnare penală. Lista ”dușmanilor poporului” este atât de lungă încât este nevoie de biblioteci întregi pentru a o cuprinde.
Însă au existat și ”dușmance ale poporului”. Femeile, rude ale ”dușmanilor poporului”, au suferit împreună cu bărbații persecuții fizice și psihice greu de închipuit. Au fost aruncate în închisori, au fost private de hrană, căldură, odihnă, lumină și îmbrăcăminte, au fost torturate până la moarte, au născut copii în celule. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței a alcătuit o statistică a femeilor care au suferit persecuții în timpul comunismului. 5% dintre deținuții închişi din motive politice în România comunistă au fost femei, fiind vorba de câteva mii de persoane. Motivele au variat de la considerarea lor periculoasă pentru ordinea socială a statului comunist până la întemnițarea lor ca rude ale unor deținuți bărbaţi. Dintre ele, 1,25% nu au supraviețuit detenției. Din punctul de vedere al originii sociale, 27% erau burgheze, 45% țărănci, 21% muncitoare, 1,5% bogătașe. Din punctul de vedere al apartenenței politice, 89% erau apolitice, 5% democrate, 6% socialiste și comuniste. Din punctul de vedere al studiilor, 28% aveau liceul, 26% studii primare, 15% studii elementare, 13% studii superioare, 4% studii profesionale, 9% analfabete.
Destinele acelor femei au fost prezentate în expoziția ”Dușmance ale poporului” la Muzeul Național de Istorie a României, unde panourile înfățișează cazuri de adevărat eroism. Suntem obișnuiți să credem din filme și povești că un erou sau o eroină se disting în lupte, pe front. Dar viața reală ne spune că eroinele sunt și cele care își înfruntă destinul nedrept cu demnitate și onoare.
Poeta Ana Blandiana a spus că, dincolo de vremurile cumplite pe care acele femei brave le-au trăit și le-au pus la grea încercare, ele au suferit pentru cel mai nobil sentiment uman.
”Este, de fapt, o expoziție despre dragoste. Această expoziție, care strânge la un loc femei care au stat în închisorile comuniste, nu vorbește despre ideologia acestor femei, care cred că nici nu putea fi definită astfel. Motivele numeroase și complexe, care le-au făcut să ajungă în închisoare, au fost într-o mică măsură politice. La baza rezistenței puterii lor de a rămâne credincioase lor înșile a stat, de fapt, iubirea. Pentru că, în majoritatea cazurilor, aceste femei au ajuns, unele, chiar să-și dea viața pentru că nu și-au trădat tații, frații, iubiții, soții. Iată această caracteristică, această putere feminină! De altfel, scriitorul din mine nu se poate opri să vă atragă atenția că în literatura română, mai ales în literatura din Transilvania, portretele femeilor sunt de o mare putere. Femeia din romanele ardelenești este mai puternică decât bărbații, iar această putere se vede extraordinar în expoziția noastră.”
Fiecare dintre noi are resurse interne de umanitate pe care nu le bănuim. Iar resursele de iubire ale acelor femei din plin încercate au fost forța de a rezista și de a lupta pentru ce este bun și drept.
Ana Blandiana: ”Ce este politic, ce aparține istoriei la zi, în destinul acestor femei este faptul că ele aparțineau, prin felul în care erau formate, prin esența și puterea lor, unei lumi care n-a acceptat să se degradeze. Să ne gândim că la sfârșitul Imperiului Roman, omenirea a fost salvată de Vestea cea Bună, Evanghelia. Vestea cea Bună era iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Și 20 de secole după aceea, iubirea, chiar dacă mereu încălcată în picioare, a stat, teoretic, la baza arhitecturii morale a omenirii. În secolul XX, și în România în care au trăit aceste femei, iubirea fusese înlocuită prin ură, ură de clasă, ură de rasă înainte. Dar nici n-are importanță. Principalul e că iubirea nu mai avea un rol în societate, fusese înlocuită prin ură, iar aceste femei n-au acceptat asta.”
Femeile din închisorile comuniste au suferit pentru idealuri înălțătoare, pentru alți oameni, pentru principiile lor, pentru ce ne face oameni.
Ana Blandiana: ”Dragostea dintre bărbați și femei este chiar la baza existenței noastre. Aș vrea să privim această expoziție dincolo de tot ce știm despre comunism, despre tot ce a fost monstruos în această societate, și într-un fel filosofic. Pentru că tot ce au făcut aceste femei, cărora în închisoare, în mod evident, le-a fost mai greu decât bărbaților, tot ce au făcut ele a fost ceva care a ținut chiar de esența umană, iar expoziția noastră este un omagiu adus puterii femeilor de a rămâne oameni.”
”Dușmancele poporului” sunt azi într-o lume mai bună și pentru noi sunt legende umane. Ele au fost, într-adevăr, niște dușmance. Dar dușmance ale răului și a tot ce este inuman.
