România și mișcările de eliberare națională din Lumea a Treia

Decolonizarea lumii și mișcările de eliberare națională au fost tendințe importante în relațiile internaționale de după cel de-al doilea război mondial. România a sprijinit mișcările de emancipare națională din fostele colonii ale imperiilor și s-a manifestat pentru egalitatea tuturor țărilor.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 26.01.2026, 15:39

Tendințele din relațiile internaționale de după cel de-al doilea război mondial au fost hotărât orientate către decolonizare și de încurajare a fostelor colonii pentru dobândirea independenței. Așa au apărut mișcările de eliberare națională. Era o ambiție de a crea o lume nouă, mai bună și mai dreaptă. Astfel, interesul extern al României s-a îndreptat către Africa și Asia la începutul anilor 1960. Desprinderea României și a celorlalte state socialiste din Europa de sub tutela sovietică a însemnat o mai multă inițiativă. Lumea a Treia devenea atractivă și România și-a trimis diplomații pentru a-și promova interesele.

Mircea Nicolaescu a fost ambasador al României în Egipt începând cu anul 1961. În 1996, el mărturisea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română cum România a încurajat mișcările de eliberare națională, cea de eliberare a Palestinei fiind pe agenda sa din zona Orientului Mijlociu.

 ”Atitudinea faţă de mişcarea de eliberare palestiniană s-a situat în atitudinea generală a ţării noastre faţă de mişcările de eliberare naţională. Toate cele din Africa îşi aveau sediul la Cairo până în 1963, pe măsură ce își obţineau independenţa. În primul rând că mişcările de eliberare au fost considerate ca emanaţii locale şi, ca atare, necesitatea de structurare a lor rămânea numai în cadrul intern, al interesului popoarelor respective, faţă de care noi aveam datoria internaţională de a ne coordona sprijinul politic.

Cu alte cuvinte, indiferent de orientarea lor internă, de frământările lor interne – şi ele erau prezente în mai toate mişcările de eliberare naţională, inclusiv în cea palestiniană -, noi nu am depăşit această viziune în mod public şi în mod oficial, dar şi în ceea ce priveşte organizarea relaţiilor noastre directe cu aceste mişcări. Noi am aplicat-o şi în cazul mişcării de eliberare palestiniană.”

Africa era un teritoriu foarte puțin călcat de români și devenea generos diplomatic pe măsură ce populațiile locale reușeau să se emancipeze.

Mircea Nicolaescu: ”Ceea ce am făcut noi la Cairo faţă de mișcarea din Congo a trebuit să fie cu mare atenţie. Acolo, mişcarea de eliberare n-a fost o mişcare unitară și au fost foarte serioase încercări din afară de a le orienta şi a le subordona unor interese ale Marilor Puteri. Mişcarea din Congo a fost cea mai puternică și s-a întâmplat că una dintre ramuri era sub tutela sovietică. Altă ramură era sub tutela americană, alta era sub tutelă chinezească. Se ştie că, din partea Marilor Puteri, acolo a fost un amestec foarte mare, ca de altfel şi în Angola, ca de altfel şi în Mozambic, în bună măsură şi în Kenya, în mai mică măsură în Tanganika. Noi am acordat sprijin tuturor acestor mişcări, celor care l-au solicitat, în măsura în care am putut. Dar am dat un sprijin egal tuturor mişcărilor. La noi la ambasadă, de exemplu, nu veneau numai reprezentanţii unei singure mişcări congoleze. Eram singurii la care veneau toţi.”

România era foarte clară în privința implicării sale: voințele locale erau cele care decideau care le era viitorul politic.

Mircea Nicolaescu: ”Eram singurii de la care plecau cu ideea că problema eliberării, a realizării statului, era a lor. Le spuneam să o facă ei iar în ceea ce ne privea, ceea ce puteam să facem noi, era ca în organismele internaţionale să le sprijinim politic tendinţa. Ne angajam să acţionăm acolo pentru a oferi sprijin direct, inclusiv material. Aşa s-a întâmplat pe linia ONU, de pildă. Dar în ceea ce priveşte mai departe, să vină la noi în țară nu, n-aveau ce căuta. Pentru noi, ei nu erau o mişcare comunistă sau o mişcare capitalistă sau o mişcare prochineză. Pentru noi erau o mişcare de eliberare naţională.”

Poziția echilibrată i-a adus României avantaje, așa cum mărturisea Mircea Nicolaescu: ”Nu întâmplător, noi am avut relaţii bune şi foarte bune sub aspect politic, ideologic şi uman cu absolut toate ţările care s-au eliberat în cursul acestui proces uriaş. Iată că numai în șase ani, de la trei state independente, câte avea Africa atunci când eu am fost trimis în 1961 ambasador în Egipt, respectiv Egipt, Liberia şi Etiopia, s-a ajuns la 60 de state independente. A fost o mişcare care, în timp, a asigurat cel mai larg acces la independenţă a unor popoare, lucru care s-a simţit şi la ONU. Am avut relaţii foarte bune şi cu Congo, orientată spre dreapta, mă refer la Congo-Zair, dar şi cu Congo-Brazaville, orientat categoric spre stânga. Am avut relaţii foarte bune şi cu Kenya, cu orientare populistă, spre dreapta, dar și cu Tanganika şi cu celelalte. Puţine ţări au fost în măsură să păstreze un asemenea echilibru. Şi asta ne-a ajutat foarte mult.”

Implicarea României în sprijinirea mișcărilor de eliberare națională din Lumea a Treia a fost una care a urmat ideile și tendințele perioadei. Evident, implicarea i-a adus și beneficii.