Centenar PCR

Timp de mai mult de patru decenii, între 1945 și 1989, pe 8 mai românii știau că era ziua partidului.

Steliu Lambru, 10.05.2021, 09:20

Timp de
mai mult de patru decenii, între 1945 și 1989, pe 8 mai românii știau că era
ziua partidului. A partidului comunist care guverna România cu mână de fier din
6 martie 1945 prin implicarea directă a Uniunii Sovietice. Conform propagandei,
Partidul Comunist Român apăruse pe scena istoriei pentru a pune în practică
idealurile sociale, economice și politice cele mai înalte ale gândirii omenești
și a-i face fericiți pe români. Realitatea însă nu a ținut cont de vorbele mari
și de incapacitatea activiștilor politici de a face ca lucrurile să meargă.
Regimul comunist s-a dovedit unul falimentar economic și represiv în cel mai
înalt grad. Etatizarea economiei, lichidarea drepturilor politice și încarcerarea
oponenților au dovedit că modelul era unul greșit. În 1989, în țările din
Europa Centrală și de Est, regimurile comuniste se prăbușeau și societățile
traumatizate de ele își reconstruiau normalitatea.

Momentul apariției Partidului
Comunist Român în urmă cu 100 de ani a fost legat de apariția Internaționalei a
III-a la Moscova. A fost o decizie de afiliere a Partidului Socialist la
Internațională adoptată prin vot la 11 mai 1921 moment considerat ulterior
primul Congres al PCR. Până la Congresul al II-lea din octombrie 1922 acest
partid s-a numit Partidul Socialist-Comunist și apoi din 1922 Partidul Comunist
din România, Secție a Internaționalei a III-a Comuniste. Partidul și-a asumat
de la început o activitate împotriva statului român ceea ce i-a atras interzicerea
în 1924.

L-am întrebat pe istoricul Ioan Scurtu, specialist al primei jumătăți
a istoriei secolului 20, care a fost importanța primului război mondial în
apariția radicalismului comunist.

În timpul războiului, situația materială a populației, inclusiv a
muncitorilor, s-a deteriorat foarte grav. De aceea, în Europa și nu numai s-a
dezvoltat o mișcare radicală socialistă care a devenit comunistă, proces care a
avut loc și în România. A plecat de la ideea satisfacerii revendicărilor de moment
ale clasei muncitoare dar treptat în programul ei s-a înscris ideea cucerii
politice prin orice mijloace și instaurarea dictaturii proletariatului, aceasta
fiind caracteristica esențială a partidelor comuniste. Până în acel moment,
toate partidele, inclusiv cele social-democrate și socialiste, își propuneau
cucerirea puterii prin vot, prin câștigarea alegerilor. Or, de această dată,
era vorba de o revoluție care să conducă la preluarea puterii politice,
instaurarea dictaturii proletariatului, naționalizarea principalelor mijloace
de producție, adică o schimbare fundamentală a societății existente.

La începutul lunii octombrie 1920, o
delegație a Partidului Socialist din România condusă de secretarul partidului Gheorghe
Cristescu se deplasa la Moscova pentru a discuta în legătură cu afilierea
partidului la Internaționala a III-a. Pe 9 decembrie delegația accepta să
semneze afilierea fără condiții dar liderii Internaționalei Zinoviev și Buharin
nu acceptau ideea ca din conducerea partidului care urma să se afilieze să facă
parte și socialiștii care votaseră la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, pentru
unirea Transilvaniei cu România. Astfel apărea marea sciziune în cadrul
mișcării socialiste române.

Ioan Scurtu:
Zinoviev și Buharin chiar au cerut excluderea din delegația română a lui
Ioan Flueraș care participase la Adunarea de la Alba Iulia. Așa încât acest radicalism
deja se manifesta încă din 1920 iar în ședința din 30 ianuarie – 3 februarie
1921, când delegația a prezentat raportul activității la Moscova, s-a hotărât
excluderea din partid a celor ziși de dreapta, socotiți naționaliști, care nu
erau revoluționari și care ar fi pactizat cu burghezia. Din acel moment
conducerea Partidului Socialist a fost preluată de gruparea comunistă,
radicală. De aceea congresul a putut vota fără multe probleme afilierea la Internaționala
III-a comunistă.

În întreaga perioadă interbelică, PCR
a rămas un partid insignifiant. Motivul este prezentat de Ioan Scurtu: Problema cea mai gravă care a
afectat capacitatea Partidului Comunist din România de a câștiga adeziunea
românilor în general, a electoratului în special, a fost că, la solicitarea
Cominternului, a acceptat lozinca autodeterminării până la despărțirea de
statul român a provinciilor istorice unite în 1918 cu România. Chiar se și
preciza că era vorba de Basarabia, Bucovina, Transilvania. La însistența
comuniștilor bulgari, care aveau un rol în conducerea Internaționalei a III-a,
s-a introdus și Dobrogea. Ceea ce însemna practic destrămarea statului național
unitar român. Or, românii luptaseră în primul război mondial tocmai pentru
realizarea unității, și un partid care venea să propage ideea acesti stat
evident că nu putea să aibă adeziunea cetățenilor.

Sfârșitul celui de-al doilea război
mondial a făcut ca acel partid minuscul, setos de sânge, să ajungă la
conducerea României. Însă cu acceptul SUA și Marea Britanie, așa cum
menționează și Ioan Scurtu.

Este
o certitudine faptul că partidul comunist a ajuns la putere în România prin
intervenția nemijlocită a emisarilor sovietici. Instaurarea unui asemenea
regim, care s-a produs și în celelalte state vecine României, s-a realizat cu
concursul direct al președintelui Statelor Unite și al primului ministru al
Marii Britanii. Ei au acceptat solicitarea lui Stalin ca, la granițele Uniunii
Sovietice, să nu existe guverne ostile statului sovietic. Pentru Stalin, a nu
fi ostil însemna a fi subordonat iar țara-prietenă trebuia să fie o țară
ocupată.

Nebunul satului a ajuns, printr-o
ironie amară a istoriei, în fruntea comunității pe care a supus-o capriciilor
sale. A fost o ironie scump plătită care, din nefericire, se poate întoarce
oricând sub altă formă nebănuită.