Cernobâl 35

Cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paștelui din 1986, pe 2 mai, românii primeau vestea unui accident produs la o centrală nucleară din Uniunea Sovietică.

Steliu Lambru, 03.05.2021, 12:12

Cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paștelui din 1986, pe 2 mai, românii primeau vestea unui accident produs la o centrală nucleară din Uniunea Sovietică. Accidentul avusese loc cu aproape o săptămână înainte, pe 26 aprilie 1986, accident recunoscut laconic de URSS pe 28 aprilie fără a oferi informații suplimentare. Era vorba despre ce urma să intre în istorie drept cea mai mare catastrofă nucleară civilă: explozia de la Cernobâl.

Șocul
unei asemenea vești în societatea românească a fost mult atenuat de secretomania
autorităților, de comunicarea rece cu populația, de confuzia existentă și de
pregătirile zilelor libere care urmau. Pe lângă sărbătoarea Paștelui, pe 7 mai
era așteptată marea finală a Cupei Campionilor Europeni la fotbal în care
campioana României Steaua București juca împotriva campioanei Spaniei FC
Barcelona. Detaliile tehnice legate de accident și urmările tragice ale
dezastrului sunt astăzi cunoscute.

Împreună cu Ioan Stanomir, profesor la
Facultatea de Științei Politice a Universității București, am analizat aspecte
care țin de secretomania regimului comunist:

Această secretomanie era mai puțin intensă decât în anii
care precedaseră venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Uniunea Sovietică se
afla în acel moment într-o situație foarte delicată. Cum observă foarte mulți,
de-a lungul istoriei reformarea unui sistem vulnerabil nu face decât să
accentueze vulnerabilitățile sistemului. Iar pentru Uniunea Sovietică,
înfășurată în această hlamidă a științei atotbiruitoare, recunoașterea unei
catastrofe însemna de fapt recunoașterea unui faliment economic, științific și
politic în egală măsură.

Comportamentul
secretoman al regimului Ceaușescu a urmat tipicul celui din Uniunea Sovietică,
al fratelui ideologic mai mare. Autoritățile de la București au urmărit
deciziile de la Moscova și nu au anunțat populația decât târziu, la aproape o
săptămână de la producerea accidentului de la Cernobâl.

L-am întrebat pe Ioan
Stanomir cum se explică decizia lui Ceaușescu de a anunța populația României
atât de târziu întrucât el era cunoscut ca un antisovietic:

Să spunem că Ceaușescu era
antisovietic. Dar Ceaușescu era în primul rând stalinist și ca stalinist
înțelegea că dezvăluirea de informații poate transforma dictatura într-un regim
vulnerabil. Și Nicolae Ceaușescu însuși avea, în calitate de șef al acestui
regim comunist, o înclinație deosebită către secretomanie. Astfel că distinșii
colegi sovietici nu făceau decât să îi confirme suspiciunile față de
transparență. De ce era nevoie de transparență? Era nevoie de secret pentru ca
în secret să poată mușamaliza catastrofa. Ceaușescu prins uneori într-o aură
mitică ca și cum el ar fi fost un fel de Robin Hood al sistemului comunist. Da,
era un fel de Robin Hood însă cu voie de la poliție. Dar în momentele-cheie el
era un Robin Hood foarte cuminte și care nu punea în niciun caz în chestiune
autoritatea șerifului.

România
avea propriul program nuclear la Cernavodă, început la finele anilor 1970,
program care prevedea importul de tehnologie franco-canadiană la standardele de
siguranță cele mai înalte.

Ioan Stanomir:
Programul nuclear românesc, spre norocul nostru aș spune, a fost conceput
din pricina megalomaniei ceaușiste nu cu sovieticii. Existau probabil
suspiciuni cu privire la fiabilitatea sistemului nuclear sovietic. Norocul
românilor a fost că Nicolae Ceaușescu, din această dorință de afirmare în
lagărul socialist, a preferat o filieră occidentală. Să nu uităm că peste drum,
la vecinii bulgari, centrala de la Kozlodui era bucățică ruptă din sistemul
nuclear sovietic.

Care a
fost schimbarea politică produsă de accidentul de la Cernobâl? Ioan Stanomir: În ceea ce privește percepția
românească era foarte greu în Republica Socialistă România a anilor 80 să se
întâmple ceva care să mai poată accentua starea de depresie colectivă. Statul
comunist a luat niște măsuri să le spunem minimale. Dincolo de aceste măsuri
minimale s-a aflat puterea de rezistență a unei națiuni deja supuse unui asalt
teribil de înfometare și de pauperizare. La nivelul Europei Centrale și de Est
din imperiul sovietic exterior e limpede că acea catastrofă de la Cernobâl nu a
făcut decât să întărească senzația că Imperiul sovietic era construit pe
retardare economică și pe forță brută. Niciuna dintre aceste calități nu-l
recomanda ca pe o forță care să-și mențină autoritatea în absența coerciției.

În
orice fapt istoric există o lecție care trebuie învățată. Ioan Stanomir a rezumat
această lecție.

Este limpede
că în această tragedie de la Cernobâl a fost, cum știm acum, și o doză
însemnată de curaj teribil. Cei care au luptat pentru a pune capăt răspândirii
acelui incendiu terifiant și-au sacrificat viețile. Curajului lor și nu
autorităților sovietice datorăm salvarea a ceea ce s-a mai putut salva. În
același timp vedeam în aceste zile imagini absolut uluitoare cu viața din
rezervația de la Cernobâl. După explozia de la Cernobâl oamenii au fost excluși
de acolo. Dar, culmea, animalele au început să repopuleze zona. Este o senzație
de film tarkovskian, mă refer la Călăuza. Este un peisaj populat de lupi, de
vulpi și de cai sălbatici, totul lipsit de oameni. Practic, este capătul de
drum al utopiei. Omul dispare și rămâne o natură care a uitat de existența
lui.

Exemplul
Cernobâlului de acum 35 de ani este atât unul al acțiunii nesăbuite a omului,
cât și unul al refacerii. Care poate fi o perspectivă a speranței moderate.