Condiția muncitorului în România interbelică

Cine citește pagini de istorie a muncitorilor din România află, în general, că această clasă socială a fost mai mereu persecutată și că a dus-o greu.

Steliu Lambru, 22.01.2024, 11:14

Cine
citește pagini de istorie a muncitorilor din România află, în general, că
această clasă socială a fost mai mereu persecutată și că a dus-o greu. Presa
vremii, politicieni, documente scrise, foto și video descriu condiții de viață
dificilă, cu cazuri extreme de sărăcie. De multe ori, observatorul tinde să
generalizeze un caz particular și să neglijeze detaliile. Însă istoria orală
reface detaliile și contrazice generalizările, adesea grosolane, mai ales
propaganda pe care regimul comunist a făcut-o între 1945 și 1989.

Centrul de
Istorie Orală din Radiodifuziunea Română deține interviuri cu martori ai
perioadei interbelice, cea mai bună perioadă de dezvoltare economică din
istoria României, despre condițiile de muncă ale lucrătorilor. Înainte de 1945,
anul instaurării regimului comunist, Manole Filitti, a fost director al
fabricii de uleiuri Phoenix. În 1996, el își amintea de condițiile de care
beneficiau muncitorii din întreprinderea pe care o conducea. În afara
drepturilor salariale, patronatul oferea facilități precum vestiare, dușuri,
echipamente de protecție, cantine. Eu, duminica dimineaţa, îmi sacrificam două-trei ore și mă duceam acasă la
trei-patru muncitori. Luam de la personal numele muncitorilor care aveau
greutăţi, de exemplu copii mai mulţi și alte lucruri de genul ăsta, şi umpleam
maşina cu diverse alimente, cu săpunuri, detergent și altele şi mergem la
oamenii ăştia acasă. Sunam sau băteam la uşă, intram acolo şi le lăsam darurile
astea. Schimbam câteva vorbe cu ei, ei mai spuneau despre nevoile pe care le
aveau, de îmbrăcăminte, de încălţăminte pentru copii şi altele și noi, fabrica,
le acopeream cheltuielile şi îi ajutam pe oamenii ăştia.

Avocatul
Ionel Mociornița a fost fiul industriașului Dumitru Mociornița, unul dintre
creatorii industriei române de pielărie și încălțăminte. În 1997, el vorbea
despre atenția pe care tatăl său o acorda nivelului de viață al lucrătorilor
săi. Existenţa sindicatelor
era oarecum mai mult formală decât eficientă, dar asta nu-i oprea pe patroni,
și eu vorbesc de mine, nu ştiu cum era în altă parte, ca să aibă o asistenţă
socială şi medicală foarte bună în interiorul fabricii. Existau asigurările sociale,
de altfel, tatăl meu a clădit Casa Asigurărilor Sociale pe banii lui în Piaţa
Asan, așa cum a clădit liceul Regina Maria, o parte din liceul Gheorghe Şincai,
spitalul Bucur, ca şi taberele de elevi de la mare ale multor licee. Nu exista
contract colectiv de muncă, contractul de muncă era angajarea individuală şi
muncitorul pleca atunci când voia el sau când era prins în culpă. Erau două
secţii ale Judecătoriei pe strada Calomfirescu unde pot să afirm că foarte
puţini patroni au putut câştiga un proces împotriva lucrătorilor.

Atenția
acordată stării lucrătorilor se datora legislației, dar și unei rațiuni
umanitare care era mai presus de obligațiile legale. Mociornița își aduce
aminte de stilul de viață al tatălui. Concepţia lui era: tot ce este în plus să se pună în dezvoltarea industriei,
în perfecţionarea ei şi în operele de caritate. A dus o viaţă foarte sobră, nu
a fumat, nu a băut, nu ştia să ţină cărţile de joc în mână, ca şi mine de
altfel, nu a dansat, ca şi mine de altfel, adică am dus o viaţă de adevăraţi
oameni serioşi şi creatori şi dacă timpurile greșite nu veneau sunt convins că
trei-patru generaţii şi noi am fi avut în România fabrici, industrii de talia
celor din străinătate care au secole în urmă şi care formează puterea şi
temelia ţărilor înaintate.

Teofil Totezan a fost muncitor cizmar și
în anul 2000 povestea cum a învățat meseria pe lângă un meșter. A făcut școala
profesională, în 1929 s-a angajat la fabrica Dermata din Cluj, însă învățătura
practică a deprins-o pe lângă un meșter, la el acasă. Erai în casă la patron, dădeai mâncare la porci, mergeai
după buruieni. Meşterul la care am învăţat a fost un băiat foarte frumos, a
învăţat meserie şi a luat de nevastă fata unui cizmar bogat. Ăla a avut trei
fete şi la fiecare fată i-a dat o casă. Şi aşa, meşterul meu avea casă de la
socru-său, era un om foarte bun. Spunea acum să mă înjuri, nu când vei fi
mare! Şi eu ziceam Doamne, scapă-mă de el! Dar azi mă gândesc la el că m-a
făcut om. Îmi zicea că dacă mă prinde că fumez, uite aşa îţi bag țigara cu
făcăleţul pe gât! Şi ne era frică la toți ucenicii de el. Și uite că n-am mai
fumat niciodată în viaţă. La fabrică erau condiţii minunate de lucru. Pentru că
un muncitor ca mine, în oraş, la vremea aceea câştiga 600 de lei pe săptămână.
Când te duceai la fabrică, intrai direct cu 600 de lei, adică ăsta era primul
salariu cum intrai în fabrică. Ajunsesem de câştigam 1500 pe săptămână, şi
prietenul meu învăţător avea 1800.

Lucrătorii din România interbelică
beneficiau de condițiile de muncă ale unei societăți în dezvoltare. Era o
societate care avea multe de îmbunătățit, însă societățile reale nu cele
utopice au mereu ceva de îmbunătățit.