Corneliu Coposu şi datoria libertăţii
Corneliu Coposu a fost politicianul exponenţial al României, omul care a păstrat legătura cu România democratică, cea de dinainte de instaurarea regimului comunist.
Steliu Lambru, 26.05.2014, 12:37
Alături de regele Mihai I, Corneliu Coposu a contribuit fundamental la renaşterea spiritului democratic în România de după 1989. Societatea românească îi datorează imens pentru modelul pe care l-a oferit, pentru credinţa sa în datoria de a lupta pentru libertate, dreptate şi onoare, pentru cinstea şi devotamentul cu care şi-a urmat camarazii de suferinţă în Gulagul românesc. A fost supranumit ”Seniorul”.
Născut pe 20 mai 1914 în judeţul Sălaj în familia unui preot greco-catolic, în nord-vestul României, Corneliu Coposu a urmat o carieră de avocat şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice al Universităţii din Cluj. A fost un apropiat al preşedintelui PNŢCD Iuliu Maniu, căruia i-a fost secretar personal. Pe 14 iulie 1947, Coposu a fost arestat, împreună cu întreaga conducere a PNŢCD, în urma unei înscenări puse la cale de guvernul comunist. A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi eliberat în 1964, după 17 ani ani de detenţie, din care 9 ani într-un regim de completă izolare în închisoarea de la Râmnicu Sărat.
Corneliu Coposu a supravieţuit calvarului regimului de exterminare la care regimul comunist a supus democraţia română după 1945. Întrebat în 1993 de jurnalista Lucia Hossu-Longin dacă şi-ar trăi viaţa altfel dacă ar putea da timpul înapoi, Corneliu Coposu a răspuns negativ. ”Nu. Mi-am făcut un examen de conştiinţă, am trecut în revistă toate suferinţele, mizeriile prin care am trecut în timpul puşcăriilor, în timpul anilor de detenţie, în timpul persecuţiilor din anii de după ieşirea din penitenciar şi cred că n-as avea de ales. Cu ochii închişi aş opta pentru acelaşi destin. Probabil că destinele noastre sunt scrise înainte. Eu nu sunt fatalist, dar cred că dacă mi-ar apărea în faţă alternative, ceea ce aş alege ar fi acelaşi trecut pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate.”
Întâlnirea cu oameni de acest tip este un privilegiu. Experienţa existenţială maximă a fost închisoarea, pentru Corneliu Coposu a fost cea de la Râmnicu Sărat. ”Închisoarea de la Râmnicu Sărat avea 34 de celule din care câte 16 rânduite pe parter şi etaj, despărţit cu o plasă de sârmă. Mai avea 2 celule lăturalnice şi alte 4 celule de pedeapsă în subsol. Fiecare celulă avea o dimensiune de 3 metri pe 2. Erau aşezate în chip de fagure, una lângă cealaltă, la înălţimea de 3 metri era o ferestruică inaccesibilă, de dimensiuni de 45 pe 30 centimetri, oblonită pe dinafară, care nu lăsa să pătrundă lumina de afară. Exista un bec de 15 waţi care ardea în permanenţă şi care dădea în interior o lumină de cavou. Încălzire nu era, puşcăria data de la începutul secolului, pe la 1900, făcută din ziduri groase. Împrejmuită de 2 rânduri de ziduri foarte înalte de 5-6 metri, între ele era un culoar de control. Pe cel de-al doilea zid erau foişoarele în care stăteau soldaţii înarmaţi care păzeau puşcăria.”
Regimul totalitar se raporta la oameni nu ca la fiinţe cu nume şi prenume ci ca la numere. Corneliu Coposu, în 1993, îşi amintea cum era viaţa lui şi a celorlalţi în închisoare. ”Fiecare deţinut avea un nr. care reprezenta nr. celulei, nimeni nu avea nume, numele noastre nu erau cunoscute. Eram identificaţi după nr. celulei pe care o ocupam. Fiecare deţinut fiind singur era exclusă orice conversaţie şi legăturile cu ceilalţi ocupanţi ai altor celule s-a făcut multă vreme prin Morse, prin bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţii. Eu am ocupat celula nr. 1 şi, deasupra mea, la celula nr. 32, era Ion Mihalache care iniţial mai putea fi contactat prin Morse până când, după 4-5 ani, slăbindu-i auzul, nu mai reacţiona la bătăile din zid.”
Corneliu Coposu a fost cel care a spus cel mai răspicat după 1989 că România trebuie să renască. Şi pentru aceasta ea avea nevoie de o personalitate care îi redea încrederea. Iar pentru Coposu acea personalitate era regele Mihai I. ”Atitudinea mea prodinastică este întemeiată pe convingerea mea fermă că în România de astăzi nu există nicio persoană care să aibă vocaţia de a polariza simpatia şi încrederea majorităţii populaţiei în afară de regele Mihai. Nu există. Şi neexistând în evantaiul nostru politic o asemenea persoană care să se bucure de încrederea majorităţii populaţiei şi să garanteze stabilitatea în interior şi credibilitatea în afară recurgem la rege care a pus patria pe primul loc în 1944, care a avut o atitudine net anticomunistă şi care şi-a manifestat şi prestigiul şi înţelepciunea de a fi un arbitru imparţial al politicii româneşti. Motivaţia acestei adeziuni promonarhice este pragmatică, dând deoparte orice sentimentalism şi orice romantism. Dacă ar exista o personalitate cu vocaţia de a polariza încrederea populaţiei şi simpatia majorităţii poporului român, poate că restauraţia nu ar mai fi necesară. Nu putem crea personalităţi de rangul întâi cum scoatem puii la clocitoare. Dacă am încerca să urmărim un asemenea obiectiv, ne-ar trebui încă 30-40 de ani.”
În 2014, întreaga Europă comemorează centenarul primului război mondial. România a comemorat însă şi centenarul Corneliu Coposu, omul fără de care i-ar fi fost mult mai greu să se regăsească.
