Domnia lui Constantin Brâncoveanu
Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una lungă pentru acea perioadă de dese schimbări la tron şi marcată de o oarecare stabilitate.
Steliu Lambru, 11.08.2014, 09:36
Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una lungă pentru acea perioadă de dese schimbări la tron şi marcată de o oarecare stabilitate. În afara reformelor pe care le-a încercat şi a avântului pe care l-a luat cultura, Brâncoveanu a rămas în memoria cronicilor şi din cauza tragicei sale morţi. În ziua de 15-16 august 1714, Brâncoveanu, în vârstă de 60 de ani, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul personal Ianache Văcărescu, după 5 luni de detenţie în capitala otomană, erau decapitaţi.
L-am întrebat pe Bogdan Murgescu, profesor de istoria Imperiului otoman la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşţi, care au fost trăsăturile domniei lui Brâncoveanu: “Constantin Brâncoveanu este considerat un bun administrator. Din timpul lui avem şi încercări de reformă fiscală şi eforturi de a ţine o socoteală mai clară a banilor publici. S-a păstrat o condică a vistieriei pentru 10 ani, care este un izvor extraordinar, şi care în acelaşi timp ne arată grija cu care vodă cerea socoteală pentru cheltuirea banilor. De asemenea, este un domnitor despre care ştim că a fost un strângător. A reuşit să adune bani în vistierie şi mai ales în cămara lui personală. Turcii îi ziceau “prinţul aurului” tocmai pentru că avea reputaţia unei avuţii considerabile, avuţie care era în parte în ţară în moşii sau în bani, o altă parte depusă în alte părţi din afara ţării, inclusiv la Veneţia. A fost un strângător, dar şi un domnitor care a lăsat ctitorii importante, atât la nivel de biserici, cât şi de reşedinţe domneşti şi care a sprijinit dezvoltarea culturii.”
Dar orice om care care puterea la un moment dat întâmpină şi o opoziţie, mai ales atunci când e vorba de bani. Iar lui Brâncoveanu i s-a reproşat duritatea cu care colecta impozitele. Bogdan Murgescu: “Impozitele nu sunt un lucru popular în nicio societate. Evident că existau constrângeri care se exercitau asupra contribuabililor. Dar ştim din condica vistieriei că au fost şi momente în care boierii au fost obligaţi la împrumuturi forţate, în folosul vistieriei. Dincolo de aceasta, a contat foarte mult şi stabilitatea în domnie, cât şi faptul că, în general, domnitorul a încercat să evite ca ţara să fie afectată de războaiele din jur. N-a reuşit în prima fază a domniei pentru că atunci a avut loc o invazie austriacă. Dar, după aceea, per ansamblu, Ţara Românească a fost destul de ferită de intervenţii militare externe şi implicit de distrugeri. A putut să beneficieze de o relativă prosperitate.”
Criticii lui Brâncoveanu i-au mai reproşat şi turcofilia în condiţiile în care românii puteau profita de politica ofensivă antiotomană pe care o declanşase Austria. Din nou, Bogdan Murgescu: “Opozanţii ii reproşau multe lucruri, depinde de faza domniei, pentru că este o domnie lungă, de 25 de ani şi 4 luni, în care reproşurile au variat considerabil. La început, unul dintre reproşuri a fost acela că nu s-a alăturat creştinilor împotriva otomanilor. El a venit la domnie exact într-un moment când se părea că Şerban Cantacuzino se apropie de austrieci, după care a intrat armata austriacă în Ţara Românească. Dar Brâncoveanu s-a arătat ferm împotriva austriecilor şi, implicit, a preferat apropierea de Imperiul otoman şi a şi participat la luptă, alături de otomani, împotriva austriecilor. Un alt moment care i s-a repoşat a fost în 1711. În pofida unei situaţii foarte periculoase în care mitropolitul şi cu o parte dintre boieri au complotat împotriva domnului şi pentru alăturarea ţării Rusiei, iar o parte din armată a dezertat alăturându-se ruşilor, domnitorul s-a arătat foarte reţinut şi practic a menţinut Ţara Românească de partea Imperiului otoman.”
În asemenea circumstanţe, moartea tragică a lui Brâncoveanu pare cu atât mai surprinzătoare. Aceasta este una insuficient explicată până acum, crede Bogdan Murgescu: “Execuţia lui Brâncoveanu este o problemă. El a fost destituit şi după aceea dus la Istanbul şi anchetat şi torturat pentru a-şi dezvălui toate averile. Execuţia sa este greu de înţeles, din punctul otoman de vedere are o raţiune greu de înţeles. Vinovăţia lui faţă de otomani nu a fost evidentă, în afară de faptul că acumulase averi, întreţinuse relaţii cu statele vecine, dar nu atât de intens ca să pună în pericol ordinea otomană. Încă nu avem o explicaţie pe deplin convingătoare a raţiunii pentru care otomanii au decis executarea lui şi a întregii familii. Nu reiese din documente în suficientă măsură această vinovăţie. Există cataloage de acuze care i s-au adus, inclusiv de plângeri pe care i le făceau boieri români. Dar este greu de explicat exact. A fost o execuţie excesivă chiar şi pentru standardele otomane.”
Mediile clericale româneşti au acreditat şi ideea martiriului Brâncovenilor, ipoteză însă privită cu circumspecţie de istorici. Bogdan Murgescu: “Exista o practică în cazul în care cineva condamnat trecea la islam să fie graţiat. Dar acesta nu a fost un motiv suficient să fie executat, doar pentru că era creştin. Turcii îl numiseră în locul lui Brâncoveanu pe creştinul Ştefan Cantacuzino. Când i-au executat pe Ştefan şi pe tatăl său, stolnicul Cantacuzino, l-au numit pe Nicolae Mavrocordat, creştin şi el. Astfel că nu s-a pus nicio clipă problema schimbării modului de guvernare al Ţării Româneşti.”
Constantin Brâncoveanu a fost canonizat împreună cu fiii săi de Biserica Ortodoxă Română la începutul anilor 1990. El a fost folosit şi de imaginarul romantic antiotoman pentru a mobiliza naţiunea română în construirea statului modern.
