Istoria tehnică a Radiodifuziunii Române
De la înfiinţarea sa, Radiodifuziunea Română a trecut prin toate etapele tehnice ale dotărilor sale, de la discurile de celită la calculatoare.
Steliu Lambru, 01.11.2016, 12:31
De la înfiinţarea sa, Radiodifuziunea Română a trecut prin toate etapele tehnice ale dotărilor sale, de la discurile de celită la calculatoare. Deşi este mai mult în atenţia specialiştilor, istoria tehnică a Radiodifuziunii nu este mai puţin importantă decât cea editorială. În istoria tehnică a Radiodifuziunii sunt câteva etape. Prima, cea dintre cele două războaie mondiale, este cea a începuturilor radiodifuziunii. Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România, aşa cum se numea atunci, comandase la firma Marconis Wirelles Telegraph Company Limited din Londra un post de emisie cu o putere de 12 kW. Pe un teren de 10 hectare situat în comuna Băneasa, se instala o antenă. Prima emisiune a postului Radio România a fost joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw. Emisiunea a fost deschisă de profesorul inginer Dragomir Hurmuzescu în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie. După război, dotările tehnice au rămas parţial cele anterioare, echipamentele noi fiind cumpărate exclusiv din ţările socialiste, din Ungaria şi RDG. Dar în perioada de după război s-a construit actuala Casă Radio, dată în folosinţă în 1954. Din anii 1970, România s-a orientat către achiziţionarea de echipamente din Occident. De la jumătatea anilor 1990 a început perioada de informatizare a Societăţii Române de Radiodifuziune.
Inginerul Ilie Drăgan a lucrat la Radio România mai mult de 40 de ani. În anul 2000, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pentru a afla câteva repere ale istoriei dotării tehnice a societăţii. În 1958, Ilie Drăgan se angaja la radio şi dotarea era la nivelul anilor 1950: ”Mi-aduc aminte că utilizam transmisii cu nişte utilaje pe tuburi electronice, noi le spuneam CN, şi pentru a putea avea şi o alimentare de rezervă, foloseam nişte baterii de 110 volţi, aşa-zise ”cărămizi”. Efectiv erau, ca volum, două cărămizi puse una peste alta. Şi când plecam în deplasare, puneam acele ”cărămizi”, în număr de două, într-o geantă, mai luam un magnetofon care avea de multe ori peste 35 de kg, care mergea de bandă de hârtie, şi plecam cu trenul undeva în provincie să facem înregistrări. În condiţiile în care se realizau înregistrări din domeniul agriculturii, redactorii şi tehnicienii trebuia să meargă pe câmp, acolo la locul de realizare a produselor agricole, unde nu exista energie electrică şi unde serviciul era dotat cu două sau trei grupuri electrogene pe care le băga în maşină. Ajungeam la locul înregistrării, grupurile electrogene se alimentau cu benzină, le dădeau drumul, se alimentau magnetofoanele şi uite aşa se făceau înregistrările în acele timpuri.”
Carele de reportaj erau puţine la acea vreme. Se putea vorbi, mai degrabă, de maşini autospeciale. Ilie Drăgan. ”Când am venit eu în cadrul acestui serviciu, am găsit în exploatare un car de reportaj mare care avea şi o cabină de crainic, undeva deasupra şoferului, era un Mercedes de prin 1938, pe care noi îl foloseam mai rar în exploatarea curentă. Îl foloseam mai mult la transmisii mari, complexe, cum erau transmisiile de 1 Mai şi 23 August din Piaţa Aviatorilor. Noi ne amplasam acolo cu circa două săptămâni înainte de eveniment, împânzeam toată piaţa cu cabluri şi cu aparatură. Vizavi, chiar în parc, unde era fosta statuie, aveam noi un loc unde amplasam acest car de reportaj şi acolo aveam o cutie terminală prin care aveam nişte legături directe cu Radioul şi Televiziunea. Această cutie terminală avea o formă cam ciudată şi până la urmă a intrat în vocabularul nostru ca ”locul de mormânt”. Maşina era amplasată lângă ”mormânt”, circuitele se găseau tot lângă mormânt. Mai aveam un car de reportaj, Steier, o dotare mai recentă, avea pe el pupitre, carul era din Austria, prin intermediul căruia noi realizam înregistrări şi transmisii mai complexe.”
Ilie Drăgan îşi aducea aminte şi de transmisia în direct a discursului lui Nicolae Ceauşescu din 1968 în care era condamnată intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia împotriva reformelor din Cehoslovacia: ”În 1968, am fost chemaţi de-acasă, am venit mai devreme cu circa o oră, şi ni s-a spus de urgenţă să facem o transmisie de la un miting care va avea loc în Piaţa Republicii. M-am deplasat de urgenţă acolo cu o echipă tehnică, mi-aduc aminte că aveam un car de reportaj pe un microbuz TV, unde improvizasem pe maşină undeva, sus, un loc de crainic. Am montat maşina în nişte condiţiuni foarte dificile pentru că am ajuns cu greu acolo, populaţia Bucureştiului începuse să vină masiv în această piaţă. Mi-aduc aminte că am mutat maşina undeva pe colţ, spre intrarea C, chiar lângă o fereastră, pe spaţiu verde. Am reuşit cu cei de la Telefoane să tragem de urgenţă circuitele şi cu un sfert de oră înainte de a avea loc mitingul, noi eram în legătură directă cu cabina de emisie, cu controlorul general din Radio. Lângă noi erau cetăţeni, a trebuit să apelăm la nişte forţe de ordine ca să nu cumva să ne împingă şi să ne rupă legăturile cu Casa Radio. Şi am reuşit să facem transmisia aceea care a durat două ore şi ceva, în direct, pentru toată ţara şi nu numai pentru toată ţara, prin cabina de emisie a societăţii noastre.”
La 88 de ani, Radio România este cea mai longevivă instituţie de presă din România. În acest răstimp, ea a trecut prin întreaga istorie complicată a românilor secolului 20.
