Legende ale jurnalismului românesc – Noel Bernard
Puţine nume ale jurnalismului românesc din perioada 1945-1989 au avut un prestigiu atât de mare ca acela al lui Noel Bernard.
Steliu Lambru, 10.09.2018, 12:45
Puţine nume ale jurnalismului românesc din perioada 1945-1989 au avut un prestigiu atât de mare ca acela al lui Noel Bernard. Toţi cei care l-au cunoscut şi-l amintesc nu numai ca director al postului de radio Europa liberă, dar şi ca pe un exemplu de consecvenţă în promovarea şi apărarea drepturilor omului şi probitate profesională.
Noel Bernard s-a născut la Bucureşti în 1925 din tată evreu şi mamă catolică austriacă. În 1940 a plecat din România împreună cu familia pentru a se stabili în Palestina. După război, a emigrat în Marea Britanie şi s-a mutat în RFG unde a ajuns directorul serviciului român de la Radio Europa liberă. Este considerat un reper în jurnalismul de radio pentru echilibrul, calmul, rigoarea şi perseverenţa cu care a tratat realităţile din România comunistă până în 1981, anul în care a murit, la vârsta de 56 de ani.
Moartea sa a fost o adevărată lovitură pentru colegii, prietenii şi ascultătorii săi. Eseistul Virgil Ierunca a scris atunci un necrolog memorabil pe care l-a citit la microfonul Europei libere, înregistrare pe care Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română o păstrează în arhiva sa. ”Biografia lui Noel Bernard are ceva din simplitatea de lumină a unui destin. S-a născut şi a murit în studiourile Europei libere. Adică în România. Pentru că în spaţiul imaginar al studioului a fost instalată România reală în care Noel Bernard, acest agnostic cumpătat, a intrat ca într-o religie. O religie ciudată, cu milioanele de credincioşi invizibili, care, din ţara ferecată de istorie şi de nenoroc, îi aşteptau mereu spusa ca un fel de izbăvire. Paradoxul este însă că Noel Bernard n-a propovăduit niciodată. Şi totuşi, ţara îi aştepta cuvintele cu o înfrigurare ce depăşeşte tonalitatea rece a comunicării. Există un mister al vocaţiei. Vocaţia lui Noel Bernard a fost aceea de a opune minciunii ca zgomot adevărul ca şoaptă esenţială. A şopti esenţial adevărul înseamnă a lua cuvintele cele mai simple şi a le aşeza în aşa fel încât fiecare dintre ele să secondeze bătaia de inimă a ascultătorului. Asta nu înseamnă a îmbrobodi adevărul ci a învesti cuvântul cu acea dimensiune secretă ce dă adevărului însuşi o greutate, o necesitate vocativă, o vrednică înrădăcinare. Totul fără emfază, fără semeţie.”
Noel Bernard a ştiut să facă presă de calitate pentru că a avut dragoste de meserie care a însemnat nu doar dorinţa de a fi cât mai bun, ci de a pune pe primul loc principiile cu care orice om se familiarizează din copilărie: căutarea adevărului, respectul, umanismul. ”Cine l-a ascultat pe Noel Bernard – există cineva care să nu-l fi ascultat? –, nu îi va putea uita vocea. O voce în transparenţa căreia se contopeau subit rostirea răspicată, vigoarea ideii, respectul pentru fapte. Uneori, nu lipseau nici ironia roditoare nici semnul mirării, dar niciodată aceste figuri de retorică ocolită nu se abăteau de la demnitatea elegantă a spusului. Noel Bernard a fost mai mult decât un bun ziarist. Se vor fi găsit poate unii care să nu fie receptivi la această pasiune de privi realitatea. Acestora le vom răspunde cu spusele depasionatului Paul Valery: “adevărul nu se poate obţine decât pasional”.
Europa liberă a fost în anii dictaturii comuniste, care devenea din ce în ce mai neagră pe măsură ce i se apropia sfârşitul, nu numai un mijloc vital de informare, ci şi un adevărat medicament social. Toate acestea mulţumită aceluiaşi Noel Bernard. “Vom mai spune că secretul lui Noel Bernard nu consta în a învălui pasional ideile şi faptele, astfel ar fi căzut în ideologie, ci în a interoga adevărurile cu pasiune. Noel Bernard n-a fost un ideolog, ci o conştiinţă care a întruchipat setea de dreptate şi libertate a românilor de pretutindeni. Graţie lui, Europa liberă a devenit o tribună a drepturilor omului la care fiecare vine cu jalba lui pentru a fi auzită sus, acolo unde nu ajung nici întâmpinările şi plângerile. Spre Europa liberă şi spre directorul ei a pornit şi jalba istorică a minerilor în grevă pe Valea Jiului. Va uita cineva apoi că în vremea cutremurului românii şi-au îndurat mai uşor suferinţa şi dezastrul graţie lui Noel Bernard, care a transformat Europa liberă într-un studio deschis al apelurilor şi ajutorului?”
La moartea lui Noel Bernard, cuvintele prietenului său Virgil Ierunca au arătat, prin emoţie şi speranţă, ce înseamnă pentru fiecare dintre noi ce lasă în urma sa. “Dacă inteligenţa nu este, cum se spune, decât o memorie organizată, Noel Bernard şi-a consumat această inteligenţă printr-o risipă inimaginabilă de luciditate, efort, înţelegere şi acţiune. Sosea primul în atelierul lui de lucru şi era cel din urmă care îl părăsea. Tot ceea ce putea interesa România era ascultat, drămuit, interpretat pentru a fi lansat apoi pe unde în ţara fără antene, în ţara sistematic dezinformată. Microfonul a devenit pentru Noel Bernard instrumentul viu al inteligenţei lui şi al memoriei tuturor. Taina morţii se străduieşte să transforme acum această prezenţă scumpă într-o cutremurătoare absenţă. Absenţele însă trebuie să rămână nemotivate în ceasul al 11-lea, ceasul despărţirii de prietenul nostru risipitor. Aici e Europa liberă, fără Noel Bernard, ca şi cum lacrimile ar putea spăla doliul, al dumneavoastră şi al nostru, doliul vântuit al undelor.”
Radio Europa liberă n-a mai fost la fel după moartea lui Noel Bernard, dar cei care i-au urmat au continuat ceea ce a început el. Iar timpul le-a dat dreptate.
