PCR și reforma agrară
Conform tezelor marxist-leniniste despre mijloacele de producțíe, proprietatea trebuia să fie una comună, a tuturor celor care le foloseau și produceau plusvaloare.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 07.10.2024, 17:23
Conform tezelor marxist-leniniste despre mijloacele de producțíe, proprietatea trebuia să fie una comună, a tuturor celor care le foloseau și produceau plusvaloare. Proprietatea privată era demonizată și considerată sursa tuturor relelor și a ”exploatării omului de către om”, așa cum se exprima propaganda oficială. Și în mediul rural, acolo unde pământul reprezenta principalul mijloc de producție, trebuia ca proprietatea privată să fie lichidată. Așa s-a întâmplat în Uniunea Sovietică după 1918 și în toate țările ocupate militar de aceasta după 1945, deși Noua Politică Economică inaugurată de Lenin în 1921 permitea existența unei forme de proprietate privată în agricultură. După moartea lui Lenin din 1924, proprietatea privată din agricultură era lichidată, foștii proprietari mijlocași, așa-numiții culaci, fiind considerați dușmani de clasă și deportați în lagărele din sistemul Gulagului.
Lichidarea proprietății private din agricultură, eufemistic denumită ”reformă agrară”, a început în România de pe 6 martie 1945, de la instalarea guvernului comunist condus de Petru Groza. Încă din ianuarie 1945, Frontul Național Democrat, alianța de grupuscule politice condusă de PCR, îi încuraja pe țărani să ocupe prin forță suprafețele de teren arabil mai mari de 50 de hectare. Una dintre primele legi promovate de guvernul Groza a fost Legea nr.187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Intenția era de a împroprietări țăranii care nu aveau pământ prin exproprierea fără despăgubire a unor proprietăți mai mari de 50 hectare. Împreună cu terenul arabil, proprietarilor li se confiscau și mașinile agricole. Măsura era parte a arsenalului propagandei comuniste prin care era anunțată lichidarea exploatării țăranului și avea să fie intens folosită electoral la alegerile din 19 noiembrie 1946.
În practică, însă, desființarea proprietății particulare a însemnat începutul unui întreg șir de încălcări grosolane ale drepturilor omului și de brutalități mergând până la omucidere. Ea a însemnat încurajarea tensiunilor între categoriile de țărani și recurgerea la acte de terorizare a populației de bande înarmate ale partidului comunist împotriva celor care refuzau să-și cedeze bunurile. Climatul de violență și instabilitate creat de guvern era recunoscut mai târziu chiar de activiști comuniști așa cum a fost Ion Paicu.
În 1971, într-o înregistrare din arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Paicu își amintea cum a decurs așa-numita reformă agrară în județul Mehedinți, în sud-vestul României, la care participase personal.
”La reforma agrară trebuia să depunem eforturi serioase pentru că am avut destule necazuri cu foştii moşieri care se opuneau cu arma în mână împotriva împărţirii pământului. Noi am avut cazuri, Istrătescu de prin Bâcleş, Bumbaru de prin Malovăţ, Ionică Ionescu, care a împuşcat chiar un sovietic când veneau armatele sovietice. Ăştia şi-au luat răsplata lor. Împotriva unor asemenea elemente moşiereşti am trimis tovarăşi, grupe de muncitori, care au reuşit să mobilizeze oamenii că ţăranii erau speriaţi. Vreau ca să arăt că fără sprijinul clasei muncitoare condusă de Partidul Comunist Român, ţărănimea n-ar fi putut ca să înfrângă cerbicia moşierilor, opoziția lor pentru reforma agrară. Vreau ca să arăt în evidenţă că clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist Român şi având ca aliat ţărănimea săracă a reuşit ca să înfrângă rezistenţa moşierilor, a chiaburilor.”
Guvernarea partidului comunist începea cu o măsură populistă fără precedent. Pământul era o valoare foarte mare în mediul rural și redistribuirea lui a fost gândită pentru atrage simpatia celor care nu o dețineau. Însă teoria comunistă nu era nici pe departe una de a încuraja ori ajuta la formarea proprietății particulare, dimpotrivă.
Tudor Constantin, activ în mișcarea sindicală din 1947, intervievat în 2003 de Centrul de istorie Orală din Radiodifuziunea Română, spunea cum a fost reforma agrară a partidului comunist prin care devenise proprietar de teren agricol pe lângă Oltenița, oraș situat la 60 de kilometri sud-est de București.
”Mi-a dat şi pământ în ’45. Mi-a dat un pogon de pământ pentru participarea la război şi, după aceea, când s-a luat pământul la toţi au zis că nu eram din comună şi mi-au luat pământul așa cum l-a luat la toţi. A apărut o organizaţie căeria îi zicea Frontul Plugarilor, erau doi-trei care erau comunişti. Ce comunişti, că erau ţărani simpli! Ce comunişti, ce ştiau ei de Manifestul comunist? S-au dus să împartă moşia boierului. Şi s-au dus acolo, câte 30-40 de inși, cu ţăruşi. Şi îl marcau și spuneau <uite, ăsta e pământul tău, ăsta e pământul tău>! Şi s-au apucat să-l muncească până la colectivizare.”
Reforma agrară a partidului comunist din 1945 a durat până în 1949. De fapt, nu a existat nicio clipă intenția de a face o reformă reală. După ce regele Mihai I era forțat să abdice pe 30 decembrie 1947 și expulzat, PCR rămânea stăpânul absolut al României și pregătea adevărata reformă: forțarea tuturor proprietarilor de teren arabil să renunțe la bunul lor și să formeze gospodării colective, în cadrul marelui proces de ”transformare socialistă a agriculturii”.
