Românii în cronica lui George Brankovici
Între sursele care se referă la spațiul românesc medieval se numără și scrierile cronicarului și diplomatului sârb George Brankovici. S-a născut la mijlocul secolului al XVII-lea, în 1645, și a murit în 1711.
Steliu Lambru, 27.10.2025, 15:30
Între sursele care se referă la spațiul românesc medieval se numără și scrierile cronicarului și diplomatului sârb George Brankovici. S-a născut la mijlocul secolului al XVII-lea, în 1645, și a murit în 1711. Poliglot, George Brankovici se va implica în hățișurile politice ale vremii și va imagina proiecte statale. Și-a început cariera diplomatică și de scriitor în anul 1663 ca traducător de turcă otomană la cancelaria principelui Transilvaniei Mihail Apafi.
Din 1680 începe perioada românească din viața sa pe care orice cititor o poate regăsi în operele sale. Istoricul Teodora Popovici este unul dintre cei care au citit biografia și însemnările lui Brankovici despre români.
”Brankovici a decăzut din grațiile principelui în 1680 ca urmare a descoperirii legăturilor sale secrete cu Habsburgii și s-a refugiat în Țara Românească. Acolo și-a petrecut mai mulți ani în slujba lui Șerban Cantacuzino, pentru care a scris și prima dintre cronicile sale, Cronica românească. În contextul războiului ruso-austro-otoman, Brankovici a cristalizat și un proiect politic, pe care l-a adresat Curții de la Viena, de eliberare a sârbilor de sub stăpânire otomană și de creare a unui stat sârbesc, în cadrul monarhiei habsburgice. Proiectul se reflectă și în opera sa istorică. După moartea lui Șerban Cantacuzino, relațiile sale cu Habsburgii s-au deteriorat din cauza legăturilor sale paralele cu Rusia. A fost motivul pentru care a fost arestat și ținut sub supraveghere până la sfârșitul vieții, la Viena și Cheb. În această perioadă a compus Cronica sârbească, cea de-a doua cronică a sa.”
Brankovici scrie o Cronică universală, în slavonă, de redacție sârbă. Se ocupă de originea familiei domnitoare din Țara Românească, de originea instituțiilor, de raporturile domnitorilor cu alți actori politici. Teodora Popovici spune că scrierile lui Brankovici au avut și o componentă politică.
”Cronica românească, cea care a fost scrisă la curtea lui Ștefan Cantacuzino, este mai scurtă, cam 40 de file. Ea reflectă faza incipientă de documentare istorică a lui Brancovici, pe care acesta a extins-o apoi în Cronica sârbească. Cronica românească este o istorie universală care începe cu perioada veterotestamentară, însă se concentrează mai ales asupra Serbiei, Ungariei și Țării Românești medievale. Selecția episoadelor era concepută pentru a evidenția istoria comună a acestor popoare în relație cu luptele împotriva otomanilor. Selecția era făcută pentru a convinge audiența munteană a Cronicii de necesitatea adoptării unei poziții antiotomane, în contextul războiului aflat în desfășurare la acel moment.”
Viziunea lui Brankovici asupra zonei era cea a unui central-european și din ea făceau parte și românii. Teodora Popovici: ”Pentru Brankovici, istoria Țărilor Române era profund legată de istoria popoarelor slave și, în principal, de istoria sârbilor. El a fost interesat mai ales de acele episoade care puneau lumină relațiile istorice dintre munteni și sârbi, recurgând uneori la exagerări. De aceea, de exemplu, Neagoe Basarab, unul din domnitorii munteni care îl interesează cel mai mult și căruia alocă un spațiu foarte generos în cronică. Apoi, Brankovici vede negativ tendința regilor Ungariei de supunere a Țării Românești. De exemplu, deși s-a folosit în mod predominant de Antonio Bonfini pentru a descrie aceste relații, el a interpretat unele pasaje în cheie favorabilă părții muntene, prezentând uneori acțiunile regilor Ungariei ca pe un abuz.
În fine, Brankovici vedea istoria Țării Românești și a Moldovei ca istorii împletite. De pildă, acesta considera că familia domnitoare a Moldovei, familia Mușatinilor, și familia Munteniei, a Basarabeștilor, erau, de fapt, două ramuri ale aceleiași dinastii. În urma unei confuzii istorice a ajuns și la concluzia că cele două țări fuseseră, pentru o vreme, chiar conduse de același domnitor în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Era vorba despre un domnitor pe care el numește Alexandru. Îmbina sub această figură ,de fapt, două personaje istorice pe Nicolae Alexandru și pe Alexandru cel Bun.”
Numele etnice pentru a desemna spații culturale apar mereu în scrierile istoricilor, iar în vremea lui Brankovici ele nu erau numele unei singure etnii.
Teodora Popovici: ”Brakovici folosește mai mulți termeni pentru a numi Țara Românească. Cei mai comuni sunt <Ungrovlahiiska Zemlia> și <Vlahozaplaninska Zemlia>. Prima variantă este numele slavon obișnuit al Țării Românești, care apare și în actele interne muntenești. Cea de-a doua este traducerea slavonă a numelui de Terra Transalpina, care apare în analele și genealogiile sârbești, dar căruia Brankovici i-a adăugat și particula <Vlaho> la început pentru mai multă claritate. Mai rar apar <Vlahiiska Zemlia> și <Dârjava Basarabiiska> sau <Țara Basarabească>. Alți doi termeni sunt mai curând creații ale lui Brankovici menite să sublinieze relațiile strânse dintre românii din Muntenia și ostașii slavi: <Țara Sloveno-Valahă> sau <Slovenovlahiiska Zemlia>, și <Țara Sloveno-Basarabească> sau <Slovenobasarabskaia Zemlia>. Într-o traducere aproximativă, numele <Slovenovlahiiska Zemlia> ar putea fi înțeles drept <Țara vlahilor care trăiesc printre slavi>, fiind construit după modelul <Ungrovlahiiska Zemlia>. <Slovenovlahiiska Zemlia> e un termen folosit nu doar pentru Țara Românească, ci și pentru a numi uneori Moldova sau pentru a numi în mod colectiv Țările Române.”
În secolul al XVII-lea, cronicarul George Brankovici descria o lume românească a timpului său. Dar era una integrată unui spațiu geopolitic mai larg, central european.
