Şantierul în comunism
Şantierul în comunism era menit să arate oamenilor că regimul era activ, că ideologia era cea care asigura tuturor un loc de muncă şi locuinţă, că liderii erau cei mai îndreptăţiţi să aducă prosperitate şi fericire.
Steliu Lambru, 09.10.2017, 12:22
Şantierul a fost unul dintre cele mai puternice simboluri ale regimului comunist, un simbol care şi-a păstrat intactă reputaţia şi în postcomunism, deşi a fost la fel de politizat ca oricare alt simbol. Marile şantiere naţionale, cele ale proiectelor gigantice, erau însoţite şi de şantierele care construiau fabrici şi uzine, cartiere de locuinţe în oraşe, drumuri şi căi ferate. Marile şantiere naţionale din România comunistă au fost hidrocentralele, căile ferate, modernizarea drumurilor, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Casa Poporului şi Centrul Civic din Bucureşti. Şantierul în comunism era menit să arate oamenilor că regimul era activ, că ideologia era cea care asigura tuturor un loc de muncă şi locuinţă, că liderii erau cei mai îndreptăţiţi să aducă prosperitate şi fericire. Din păcate, partea ascunsă a şantierului comunist a fost aceea că el a însemnat adesea muncă forţată cu deţinuţi politici şi militari. Frecvenţa mare a accidentelor de muncă şi condiţiile de lucru, precum şi controlul riguros al organelor de represiune făceau ca şantierul să semene din multe puncte de vedere cu un lagăr. La acestea se adăugau lipsa de performanţă economică şi pierderile înregistrate prin risipă şi furturi de materiale.
Istoricul Dinu Giurescu a lucrat în Sovromconstrucţia, specializată în construcţia de drumuri. A făcut cursuri de tehnologia drumurilor ţinute de ingineri de specialitate şi cursuri de economie politică şi marxism. În 2002, într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziune, îşi amintea cum a ajuns să lucreze într-o meserie, alta decât cea pe care şi-o alesese. “Eram tehnician împreună cu echipele de muncitori şi trebuia să le calculez randamentul şi plăţile, mai ales să calculez plăţile pentru munca prestată. Funcţia asta se numea pe atunci normator. Nu-mi trecea prin gând că aş putea să ajung normator, când eram în anul 3 şi chiar în anul 4 de facultate, adică în anii 1948-49, voiam să fiu profesor, nu neapărat la Universitate. Înţelegeam deja că lucrurile mergeau într-o direcţie şi eu nu eram dintre cei cu dosar bun, cum se spunea, “cu dosar sănătos”. Am absolvit facultatea în ’49, nu mi s-a dat voie să dau examenul de stat pentru că examenul de licenţă se desfiinţase în ’49.”
Tânărul intelectual Giurescu a fost obligat să intre în medii de oameni simpli, din altă clasă socială decât a lui. ”Oamenii m-au primit bine, în general. Nu vorbesc de funcţionari, adică de cei cu care eram coleg. Acolo era o junglă întreagă, în sensul că toţi faliţii din punct de vedere social-politic erau acolo. Erau ofiţeri deblocaţi, cei care urmaseră cursurile de normatori. Erau foşti avocaţi, foşti magistraţi şi contabili care doriseră să se pună la adăpost şi nimeriseră pe şantier. Erau şi oameni tineri, erau şi oameni bătrâni, mi-aduc aminte de unul Dumitrescu, fusese ofiţer în Garda Regală, un băiat tânăr foarte drăguţ. Şeful de şantier era interesat ca şi ceilalţi şefi care spuneau: “Măi, ai grijă să iasă oamenii mai bine, că, dacă nu ies bine, ne pleacă!” Erau muncitori culeşi de prin satele dimprejur.”
Dinu Giurescu a lucrat şi la şantierul aerodromului din Bacău, obiectiv militar secret. El povestea despre supravegherea specială de pe acel şantier şi cine erau cei care lucrau acolo. ”Era mai multă supraveghere fiindcă era şantier militar şi lucram pe urmă şi în faza a doua, adică în timpul verii, cu ostaşii constructori. Direcţia Generală a Serviciului Muncii, cei care nu erau demni să poarte haina militară şi să apere ţara, erau încorporaţi în Batalioanele DGSM, care aveau nişte costume albastre-mov sau albastre-gri. Erau batalioane de muncă, pur şi simplu. Făceau armata 2 sau 3 ani muncind cu lopata şi cu sapa şi aveau şi ei normatorii lor. Însă ei erau repartizaţi şantierului nostru şi n-au avut normatorul lor. M-au folosit tot pe mine să le fac munca de normare. Eram în relaţii bune cu plutonierul major şi îi mai “scoteam” pe băieţi că şi ei trebuiau să demonstreze c-au făcut norma.”
Unul dintre evenimentele pe care niciun român care a trăit în anii 1950 nu îl poate uita a fost moartea dictatorului Stalin. Dinu Giurescu îşi aducea aminte că era pe şantier când a aflat vestea morţii tiranului sovietic şi care a fost ceremonialul public de atunci. ”Şi suntem convocaţi în sala de cantină care era şi sală de reuniuni unde se petreceau şedinţele, şi cu un ton foarte solemn s-a făcut un mic prezidiu acolo şi s-a citit, comunicatul oficial al morţii tovarăşului, “geniului”, “celui mai mare geniu al omenirii”, tovarăşul I.V. Stalin. Ne-au citit un comentariu din Scânteia, un articol de fond sau un editorial care apăruse cu acest prilej. Au luat cuvântul vreo 2-3 inşi. Noi auziserăm ce se întâmplase şi, ca atare, aveam toţi o figură de circumstanţă. Colegul meu Grigore Ioan îmi zice după aceea în particular: “A murit călăul, să vedem ce-o să mai urmeze.” După 3 sau 4 zile de la moartea lui Stalin, am sosit pentru 3 zile în Bucureşti, şi mă întâlnesc cu unul din normatorii, cu Anton, în Gara de Nord, care-mi spune: “Ştii că a murit şi Clement Gotwald, al Cehoslovaciei?” Şi ne zicem zîmbind: “Poate mor mai mulţi!” Ne gândeam noi, dar uite că nu s-a întâmplat, din liderii noştri n-au murit.”
Şantierul comunist a luat sfârşit în 1989. Deşi percepţia publică actuală îl priveşte pozitiv, el a avut mai ales o dimensiune represivă, mai importantă decât aceea de bază.
