Simion Stoilov şi intelectualitatea colaboraţionistă în comunism

Regimurile totalitare, fascismul şi comunismul, au beneficiat de sprijinul interesat al unor intelectuali.

Steliu Lambru, 25.03.2019, 14:24

Regimurile totalitare, fascismul şi
comunismul, au beneficiat de sprijinul interesat al unor intelectuali. Motivele
lor au fost diverse: unii au colaborat din sentimente antifasciste, alţii din
dorinţa de a parveni, alţii din ambiţia de a-şi pune în practică proiectele la
care visau. Toţi însă au fost recompensaţi pe măsura gradului lor de ataşament
la ideologia regimului. Unul dintre numele colaboraţioniştilor a fost acela al
matematicianului Simion Stoilov.

Născut
în 1887 la Bucureşti, Stoilov a fondat școala română de analiză complexă și a
enunţat teoria topologică a funcțiilor analitice. A obţinut doctoratul în
matematică la Paris şi a fost profesor la universităţile din Iaşi, Cernăuţi,
Bucureşti şi la Politehnica din Bucureşti. Simpatizant al Partidului
Social-Democrat, după 1945 s-a înscris în Partidul Comunist Român. Fostul său
student Solomon Marcus spunea într-un interviu din 1998 acordat Centrului de
Istorie Orală din Radiodifuziunea Română că opţiunea multor intelectuali de la
finele celui de-al doilea război mondial pentru comunism a fost una din
convingere, neînţelegând ce avea să devină acesta. În prima jumătate a anilor ’60 şi în anii ’50, comunismul
însemna în primul rând stalinism: dictatură personală, cultul personalităţii
lui Stalin, însemna strângerea şurubului ideologic. Dar ce însemna comunismul
în a doua jumătate a anilor ’40? Eu pot să vă spun că pentru o serie întreagă
de intelectuali, nu zic pentru toţi, dar dacă îi iau pe profesorii mei,
comunismul însemna în primul rând antifascism. Şi pentru Stoilov de pildă, şi pentru
Vrânceanu, unii care erau de dreapta. Gheorghe Vrânceanu de pildă, mare
geometru al României, era un politician liberal, care în anii ’45, ’46, ’47
publica mereu articole de politică liberală şi preconiza pentru România un
regim liberal, o politică liberală. În anii aceia avea colegi comunişti, el era
prieten bun cu Stoilov, care fusese imediat după ’44 primit în Partidul
Comunist. Comunismul era înţeles în primul rând ca antifascism. Şi erau mulţi
intelectuali care credeau că aceasta era atunci singura replică posibilă la
Hitler şi la nazism şi la legionarism.

Însă la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, pentru România şi celelalte ţări
ocupate de sovietici nu se preconiza o întoarcere la democraţie şi liberalism,
ci un nou experiment utopic: ideile comuniste. Mai ales generaţiilor tinere le
era adresat mesajul comunist. La deschiderea anului universitar din 1946,
Simion Stoilov, ca rector al universităţii, a ţinut cuvântul de deschidere.
Solomon Marcus. În aula de
la Drept era un etaj ocupat de tineret universitar din partidele istorice,
ţărănesc şi liberal, şi alt etaj era ocupat de tineri mobilizaţi de partidul
comunist. În rest era lume amestecată. Asta îmi aduc aminte, că de la un etaj
se striga mereu Regele şi patria! iar de la celălalt etaj se striga Regele
şi poporul! Iată ce spunea Stoilov în această cuvântare la deschiderea anului
universitar: Ieşim dintr-o epocă a istoriei noastre ce poate fi asemuită pe
drept cu o boală grea şi lungă, o perioadă tulbure în decursul căruia dacă am
primit lovituri politice şi materiale foarte crude, au fost izbite şi mai
puternic poate minţile şi sufletele noastre. Vorbeşte în continuare despre
urmările războiului cu toate consecinţele materiale şi spirituale şi vinovăţie:
Vină mare avem cu toţii. Şi cei care rătăciţi au activat pe planul
ideologiilor barbare, dar şi cei care prea încrezători în triumful raţiunii
prin singurul joc al legilor naturale sau retras în liniştea cabinetului lor de
lucru, consacrându-se prea exclusiv poate activităţii lor de specialişti.

Solomon Marcus crede că azi judecata
noastră faţă de intelectualii care au colaborat ar trebui să fie mai nuanţată. Fiecare trebuie judecat
separat. Fapt este că Rosetti şi Stoilov au salvat pe mulţi de la închisoare.
Trebuie să vă spun că chiar de la primele epurări Stoilov a înaintat un memoriu
în care a indicat câţiva profesori care nu au ce căuta pe lista de epurări,
unul de la Farmacie, unul de la Drept. Fusese de pildă condamnat atunci la ani
grei de temniţă profesorul Radu Roşca, semnase un memoriu adresat lui
Antonescu, şi nu a putut să facă nimic, deşi Stoilov ajunsese să se cunoască
personal cu Gheorghiu Dej. Dar a reuşit să facă ceva în cazul altui
matematician, Davidoglu, pentru că acela fusese închis pentru că era moşier, nu
erau chestii politice. Pe el a reuşit să-l scoată la un moment dat să-l scoată
din închisoare. Pe urmă au avut succes în o seamă întreagă de situaţii de mai
mică importanţă cum ar fi când, la începutul anilor ’50, au fost daţi afară o
serie întreagă de asistenţi lectori pe motive de dosar: fiu de nu ştiu ce, nepot
de nu ştiu ce, prostii ideologice. Aceşti oameni au reuşit ca, în multe cazuri,
cei daţi afară din facultate de pildă să fie încadraţi la Institutul de
Matematică al Academiei. Simion Stoilow avea să moară în 1961 pe treptele
Comitetului Central al Partidului Comunist unde se ducea de fapt tot timpul să
intervină contra a tot felul de nedreptăţi: tineri asistenţi daţi afară din
facultăţi, multe excluderi din corpul didactic în anii 1950, interzicerea
deplasărilor în străinătate, oameni care nu puteau să-şi facă doctoratul.

Istoria însă de multe ori judecă trecutul
global. Şi cel mai adesea faptele bune făcute individual trec în umbra marilor
catastrofe reprezentate de ideologii.