Tatuajul în România
Estetizarea tatuajului este o modă recentă, cu semnificaţie schimbată faţă de ce însemna în urmă cu mai mult de un secol.
Steliu Lambru, 28.10.2013, 12:02
Pictarea corpului este o practică magică, întîlnită în toate culturile primitive. Ea a supravieţuit în timp, tatuajul de azi fiind o formă artistică ce se constituie ca accesoriu al eleganţei şi ca semn al originalităţii personale. În trecut, el aparţinea însă intimităţii şi avea funcţia de întipărire în memorie a ceva valoros pentru persoana care se tatua. Animale fantastice, scrieri cu litere caligrafice sau exotice, simboluri şi ezoterice, motive florale, peisaje, chipuri umane şi multe, multe altele sunt prezente pe corpurile celor care se tatuează. Estetizarea tatuajului este o modă recentă, cu semnificaţie schimbată faţă de ce însemna în urmă cu mai mult de un secol.
Istoria tatuajului este istoria subteranului, a explorării dimensiunii interioare a omului. În România, tatuaţii aveau experienţe speciale, cu dorinţe puternice. Istoricul Adrian Majuru ne ajută în a identifica semnificaşia tatuajului, aşa cum a fost studiată la începutul secolului 20. ”Dacă ar fi să vorbim despre atestări, ar trebui, înainte de toate, să amintim de doctorul Nicolae Minovici. El a publicat pe cazul românesc prima monografie, Moda tatuajelor în România. Evident că el s-a ocupat de tot ce a găsit pe teren, în primul rând. El a coordonat serviciul de antropometrie al Institutului Medico-Legal, la serviciul de antropometrie se făceau tot felul de măsurători. Pe el l-au interesat tatuajele, şi pe toţi depozitarii lor i-a fotografiat. Multe dintre acele tatuaje au ajuns în cartea lui, desenate de către el la scara de 1:1 şi, evident, clasificate din punct de vedere ştiinţific, pe teme. Acea carte a fost publicată sincron la Paris şi Bucureşti, în 1905. Este apoi vorba despre o poveste mai veche, pentru că Nicolae Minovici s-a ocupat antropologic de această cultură a tatuajului, dar nu a sondat în trecut. Cu siguranţă că în istoria României, coborând în Evul Mediu, am avut personaje cu tatuaje legate de statutul social, de o breaslă sau de apartenenţa la o castă profesională. Sursele noastre nu prea menţionează asta, dar nici legislaţia medievală nu interzicea aşa ceva, şi nici oamenii nu s-au scandalizat de prezenţa tatuajului în societatea românească medievală.”
Mediul a favorizat tatuajul. Unul dintre aceste medii era armata. Adrian Majuru. ”În general, tatuajele erau realizate în mediile militare pentru că armata era obligatorie şi ea însemna 3 ani. Nu înseamnă că toţi cei care făceau armata erau tatuaţi. Era o chestiune voluntară. Dar mulţi dintre cei care terminau armata aveau un tatuaj când reveneau în scoietate. Este foarte interesant un exemplu al unui bucureştean, de meserie croitor, care, după primul război mondial, timp de câţiva ani, a fost în Legiunea Străină în nordul Africii. El a fost studiat de medicul Francisc Rainer şi avem fotografiile lui. Acest tânăr, până în 30 de ani, avea un număr de 3 tatuaje făcute în Maghreb, în munţii Altas, de către un cehoslovac din Legiunea Străină. Unul era portretul unei femei, cu o coafură elevată. Era un tatuaj pectoral. Mai avea două stele tatuate pe umeri. Aceste tatuaje se află în colecţia Institutului de Medicină Legală Mina Minovici. Este singurul caz, până acum, în ceea ce priveşte colecţia de tatuaje unde cunoaştem aparţinătorul, unde a fost făcut tatuajul şi cum a fost făcut.”
Marginalizaţii îşi făceau tatuaje cu impact emoţional puternic, aşa cum erau prostituatele ori cei încarceraţi. ”Sînt tatuajele făcute de prostituate care completau frumuseţea lor. Erau aluniţe, ori un mic model floral. Foarte rare unele prostituate aveau tatuaje care erau strict sentimentale, emoţionale, care au dorit să-şi amintească de personajul masculin care le-a marcat. Evident, odată acest personaj masculin prezent pe trupul lor, le-a marcat şi profesia deoarece mulţi bărbaţi le refuzau atunci când vedeau chipul sau numele altui bărbat pe corpul lor. Acestea erau în general tatuaje care reprezentau scene erotice. În mediile de penitenciar avem în cartea lui Nicolae Minovici un tatuaj care reprezintă un deţinut fumându-şi ultima ţigară, în timp ce gardianul îl ducea spre spânzurătoare. În general, în aceste medii erau tatuaje care surprindeau un moment de viaţă sentimentală care nu se dorea uitată, chiar şi în mediile dure ale societăţii.”
Componenta esenţială a tatuajului rămânea însă cea sentimentală. Adrian Majuru. ”Mulţi bărbaţi îşi tatuau numele iubitelor, al soţiilor, uneori, îşi tatuau şi copiii. La IML avem un tatuaj interesant din 1873, cel mai vechi din colecţia IML. Este un tatuaj în care apar o doamnă cu crinolină, pe care o cheamă Gherghina, şi copilul pe care îl ţine de mână, Ionuţ. Între ei, apare anul 1873. Erau, deci, dorinţe legate de oameni dragi pe care să nu-i uiţi dacă plecai pe mare mulţi ani. Odată cu tine plecau şi ei tatuaţi pe corpul tău. Erau gesturi de iubire ori de completare a frumuseţii, nu de epatare. Existau însă în lumea bună din Occident tatuaje în relief. Erau, în general, tatuaje de ornament de genul brăţărilor, în zona antebraţului, sau inelelor pe degete, viu colorate. Minovici le descrie în cartea sa ca fiind prezente în înalta societate europeană urbană la începutul secolului 20.”
Ieşirea tatuajului din zona subteranului şi apariţia sa în public s-a produs odată cu încercările de a descifra şi mai bine psihicul uman. Ceea ce-l face pe om să se simtă bine în pielea sa este, în definitiv, ceea ce contează cel mai mult.
