Uzinele 23 August

Prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, statul comunist naționaliza întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Una dintre uzinele confiscate atunci au fost Uzinele Malaxa, redenumite Uzinele ”23 August”.

Steliu Lambru, 08.09.2025, 15:15

Prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, statul comunist naționaliza întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Altfel spus, statul confisca mijloace de producție. Una dintre uzinele confiscate atunci au fost Uzinele Malaxa, creație a industriașului Nicolae Malaxa la începutul anilor 1920. Ele vor fi redenumite Uzinele ”23 August” și împreună cu o altă mare uzină precum ”Republica”, în sud-estul Bucureștiului, vor forma una dintre marile platforme industriale ale României socialiste. Timp de aproape 80 de ani, la Uzinele 23 August s-a produs material rulant, motoare și piese de armament.

Inginerul Pamfil Iliescu s-a angajat la Uzinele 23 August în 1958. Intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 2002, Iliescu își amintea că la finele anilor 1950 uzinele funcționau încă datorită priceperii vechilor tehnicieni.

”La Uzina 23 August director era Putinică, dintre muncitori. Era un tip foarte isteţ de altfel şi foarte inimos. Avea nişte relaţii speciale cu prim-ministrul Chivu Stoica, nu ştiu dacă nu cumva de rudenie, şi care ducea o politică destul de convenabilă uzinei. Adică, pe răspunderea lui, păstrase nişte specialişti vechi în posturi de conducere.

De exemplu, inclusiv directorul tehnic era un fost patron de întreprindere pe care, pe răspunderea lui, îl ţinea în continuare pentru că într-adevăr era şi bun organizator şi bun meseriaş, dar mai ales organizator era foarte bun. Şi încă mai avea ingineri din, să zicem, garda veche, adică ingineri formaţi pe vremea lui Malaxa.”

Ideologia economică a comunismului s-a bazat, încă de la începuturile sale, pe copierea produselor din țările capitaliste industrializate. Pamfil Iliescu.

”În perioada aceea, era o intensă activitate de asimilare de produse noi. Era vorba de asimilarea fabricaţiei de compresoare după o licenţă englezească şi se punea problema asimilării unor noi motoare. Motoarele erau încă din timpul războiului după un model unguresc care, la rândul lui, era o copie după unul nemţesc.

Începând de prin ‘63-’64 s-a adoptat practica cumpărării de licenţe. Până atunci, se mergea mai mult pe copieri. Adică luai un motor, îl dezmembrai, făceai analizele, vedeai cum poţi să faci fiecare component şi asta era. N-aveai dreptul la export.”

Însă era nevoie de mai mult pentru ca un asemenea colos să fie profitabil. Pamfil Iliescu.
”În momentul în care s-a făcut deschiderea către export a pieţei româneşti, a trebuit să se reglementeze totul. Şi atunci, a trebuit să fie cumpărate oficial licenţe străine. Aşa s-a cumpărat licenţa de compresoare din Anglia şi au început tratative pentru cumpărarea licenţei de motoare. Şi au mai fost licențe de grupuri hidraulice pentru locomotive de la o firmă austriacă și altele. Asta a dat dreptul ca produsele noastre să meargă la export. Locomotivele, la început, s-au făcut după modele ruseşti. După aceea s-a intrat în tratative cu elveţienii. Vagoanele erau ruseşti. Aveam şi noi o anumită tradiţie de fabricaţie de vagoane în ţară, însă a fost o combinaţie cu Sovromurile, de la astea se putea copia fără nici un fel de restricţii.

S-a reînnoit licenţa pentru aparataj de frână, motoarele cu nemţii prin tratative directe, s-au cumpărat, şi s-a făcut asimilarea în ţară. Adică ei ne dădeau numai dreptul de fabricaţie şi proiectare. De exemplu, motoarele pentru tancuri au fost asimilate fără licenţă. Nemţii chiar veneau, că bănuiau ceva, tot veneau şi ne controlau dacă facem cartere pentru motoare și noi negam. De fapt, erau înrudite, adică majoritatea pieselor de motor erau comune cu cele de la care se cumpărase licenţă. Erau anumite piese specifice pentru motoarele de tancuri pe le-am asimilat clandestin.”

Criza de sistem a regimului s-a răsfrânt și asupra funcționării uzinelor în marea criză a anilor 1980. Pamfil Iliescu.

”Erau sectoare dimensionate la un anumit nivel, însă alte sectoare rămâneau la nivel nerealizabil. Aşa s-a ajuns, de exemplu, să se constate că Uzina 23 August este capabilă să facă piese principale: arbori cotiţi, pistoane chiar şi chiuloase la un anumit nivel, dar piesele mărunte ale uzinei nu puteau, folosind toată capacitatea uzinei, să fie asigurate nici măcar în proporţie de 35%. Asta era concluzia la un moment dat. N-avea cum să funcționeze așa şi n-a funcţionat niciodată. Sarcina de plan era de 15.000 de motoare pe an, n-am reuşit să realizăm niciodată mai mult de 1200 pe an, ăsta a fost vârful. Și se găseau soluţii.

De exemplu, se fabricase aşa-zisa noţiune de motor echivalent. Adică se zicea că 15.000 de motoare erau un anumit tip de motor. Un motor produs era echivalat cu de două ori şi jumătate motorul din plan. Și atunci, făceam raportări la această echivalare. Ajunsesem ca în loc de 15.000 motoare să facem 1200 de motoare fizic care, echivalate, însemnau vreo 6-7.000 de motoare din plan. A fost un caraghioslâc.”

Redenumite ”Faur” după 1989, uzinele au mers din rău în mai rău și au fost, în cele din urmă, dezafectate. Pe o suprafață de aproximativ 90 de hectare, hale, laboratoare, diverse clădiri și facilități în conservare așteaptă vremuri mai bune.