Covrigi
Mic dejun al întâziaților sau înlocuitor de ocazie al sandvișului, covrigul face parte din cultura gastronomică a românilor care stau uneori la coadă pentru a cumpăra un covrig simplu, cu mac sau cu susan.
Ștefan Baciu, 08.05.2026, 15:15
Este greu de scris o istorie a covrigului, însă acesta este răspândit în Balcani și în Orientul Mijlociu, iar din această perspectivă s-ar putea crede că a fost inventat de turci, care l-au dat pe deasupra cu seminţe de susan şi l-au numit „simit”. De asemenea, și germanii au făcut covrigi, încă din Evul Mediu, dar au împletit sulurile de cocă şi le-au spus Pretzel, Bretzel sau Laugenbrezel. Se pare însă că şi unii călugări italieni s-ar fi ocupat cu aşa ceva încă din primul mileniu. Interesant este că există Ziua Covrigului, marcată la 24 aprilie, dar nu, cum s-ar crede, în Turcia, Germania sau Italia, ci în Statele Unite, unde covrigii au apărut, se pare, odată cu sosirea imigranților germani.
În spațiul românesc, covrigii sunt simpli, dați cu mac sau cu susan, mai mici sau mai mari, rotunzi sau alungiți, uneori împletiți, așa cum sunt, de exemplu, cei din Brașov. De altfel, brașovenii sunt mândri de covrigii lor împletiţi, care și-ar avea originea în Bavaria. Pentru a obține astfel de covrigi, trebuie amestecată faina cu drojdie, cu puţin zahăr și cu lapte cald, după care aluatul se acoperă cu un șervet, fiind lăsat la dospit circa 30 de minute. După aceea, se mai adaugă puţin lapte cald în aluat, sare şi se frământă bine, până se obţine un aluat fără bule. Din acest aluat se fac cârnăciori de grosimea unui creion, de vreo 30 de cm lungime, care se rulează si se transformă în covrigi. Se lasă la crescut, acoperiti, într-o tavă de cuptor pentru circa un sfert de oră. Următoarea etapă este aceea de a opări covrigii intr-un vas cu apă clocotită. Îi scoatem cu o spumieră și îi aşezăm într-o tavă în care am întins puțină făină. Deasupra lor presărăm sare grunjoasă, mac și susan și îi introducem în cuptorul încins pentru un sfert de oră.
În România există și celebrii covrigi de Buzău, celebri pentru că sunt comercializați oriunde în România, inclusiv în magazine, având această denumire de origine. Sunt mici, au un diametru de 7… 8 centimetri și, de obicei, sunt vânduţi „la şir”, adică legaţi cu o sfoară, la uşa brutăriei. Se fac din aluat dospit şi sunt copţi în mod tradiţional în cuptoare de cărămidă, pe vatră. Se pare că ei au apărut în secolul al 18-lea, fiind comercializaţi de negustorii greci care se stabiliseră în zona Buzăului, aceşti covrigi fiind oferiţi în cârciumi împreună cu băutura comandată. Refugiaţii bulgari, stabiliţi în localitatea Mişcov, erau însă cei care produceau aceşti covrigi, care, uneori, erau daţi şi cu miere. Cu ingrediente simple – făină, drojdie, sare şi apă – se obţinea coca lăsată pentru puţin timp la dospit. Bătrânii covrigari din Buzău consideră că nu ingredientele sunt importante, ci etapele de preparare, adică frământarea, fierberea şi coacerea lor.
Prepararea unei șarje de covrigi durează circa o oră. După ce a fost lăsat să dospească, aluatul ajunge la modelat. Se obţin astfel acele inele subţiri din cocă, după care covrigii sunt opăriţi în apă în care s-a pus bicarbonat de sodiu. Datorită acestei etape, covrigul de Buzău capătă la coacere o coajă lucioasă şi crocantă, în timp ce în interior rămâne moale, chiar mai multe zile. Până în urmă cu circa 30 de ani, erau utilizate cuptoarele cu boltă din cărămidă, încălzite chiar şi cu lemne, iar covrigii erau lăsaţi pe vatră circa 5 minute, până ce începeau să se rumenească. Apariţia cuptoarelor electrice cu bandă, care asigură o coacere rapidă a produselor de patiserie, a modificat, pentru unii producători, metoda de obţinere a covrigilor de Buzău. Producătorii industriali au pus pe piaţă mai multe variante de covrigi de Buzău: simpli, cu sare, cu mac sau cu susan. În august 2018, covrigii de Buzău au devenit marcă atestată şi recunoscută la nivel naţional.
