Invalizi, orfani și văduve de război în România Mare

Din primul război mondial, România a ieșit victorioasă dublându-și teritoriul și populația.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 17.04.2023, 14:21

Din primul război mondial, România a ieșit victorioasă dublându-și teritoriul și populația. Însă triumful ei a fost scump plătit, și în timpul războiului și după încheierea lui. Una dintre cele mai provocatoare realități de după conflict au fost invalizii, orfanii și văduvele de război. Ei au format populația denumită IOVR, estimată la aproximativ 12% din totalul populației României Mari. Pentru ei, instituțiile statului au lucrat la legislație reparatorie și, chiar dacă au existat și disfuncții, noua Românie a reușit să le compenseze acelor oameni, atât cât se mai putea, pierderile ireparabile.

Maria Bucur este profesoară la Indiana University, Bloomington din SUA unde predă istorie și studii de gen. A scris despre istoria eugeniei, despre memorie și război, gen, modernizare și cetățenie. Ea a spus că populația IOVR a format noi atitudini și a schimbat conceptul de cetățenie în România Mare.

„Statul român a fost transformat în mod radical prin deciziile luate în legătură cu tratamentul veteranilor, văduvelor și orfanilor, atât la nivel macro, de noi instituții sau de instituții cu noi atribuții, cât și la nivel local prin apariția unor noi atribuții și politici. Dar și prin drepturile cetățenești pe care o mare proporție a populației României a căpătat-o după 1919. Aceste forțe, activând împreună, au generat un nou discurs public despre cetățenie, noi așteptări din partea cetățenilor României și noi responsabilități asumate de stat. Succesele și insuccesele politicilor au generat noi dinamici în spațiul politic și civic.”

Din păcate, populația exactă IOVR nu este cunoscută nici până azi. Maria Bucur a dat o explicație pentru aceasta. „Pentru că țara aproape că s-a dublat în urma războiului, veteranii teritoriiilor pe care le-a câștigat România după tratatele de pace au devenit veteranii statului român. Numărul lor nu a fost defalcat în totalitate până astăzi pentru că statisticile statelor care existau în acele teritorii nu au numărat veteranii neapărat ca statul român și nici nu și-au asumat o statistică a invalizilor, văduvelor și orfanilor. Numerele pe care le avem astăzi sunt estimări de la începutul anilor 1920. La mijlocul anilor 1930, când în sfârșit o comisie centrală de verificare a fost înființată, concluzia ei a fost că această statistică nu era completă. Estimarea mea este că România avea în jur de 1,5 milioane de veterani, dintre care peste 200.000 de invalizi, după definiția de atunci a invalidității, și că peste 700.000 de văduve și orfani li se alăturau.”

Cum și-a tratat România Mare populația IOVR? Maria Bucur crede că se poate face o evaluare generală pozitivă a politicii reparatorii.

„Trebuie subliniat că România depășea în generozitate toate statele combatante ale primului război mondial. Pe lângă pensii, legislația stabilea dreptul la educație fără taxă în instituții de stat, dreptul la asistența medicală fără taxă, dreptul la călătorii cu trenul fără taxă, dreptul la lemne de încălzit fără taxă și dreptul prioritar la pământ după reforma agrară. Pe lângă acestea, veteranii au primit acces prioritar la anumite monopoluri de stat, cum ar fi chioșcurile din gări spre exemplu, cât și acces prioritar la anumite posturi de stat. De exemplu, personalul din birourile IOVR era predominant format din veterani și orfani. Toate aceste beneficii luate împreună, erau mult mai generoase decât cele oferite de statul francez, de exemplu, care a fost un model important pentru România.”

„Legea recunoștinței” era numele legii care privea populația IOVR. Iar statul român nu a făcut discriminări între cetățenii săi, vechi și noi.

Maria Bucur: „În primul rând, din start, recunoștința națiunii se îndrepta nu numai către soldații care luptaseră de partea României pe fronturile din țară. Cei care luptaseră împotriva României aveau acces exact la aceleași drepturi, cu condiția de a-și asuma explicit cetățenia română, adică loialitatea față de statul român. Vreau să subliniez că nu găsim astfel de politici în Iugoslavia spre exemplu, unde croații nu obțin aceleași drepturi ca și sârbii.”

Maria Bucur consideră că mai există și alte explicații pentru bunăvoința statului român față de foștii inamici. „Această generozitate a statului român poate fi înțeleasă și pragmatic și aspirațional. Pe de-o parte, mulți etnici români luptaseră în armata austro-ungară din necesitate. A nu integra această populație de veterani în politicile IOVR ar fi creat o separare radicală între noile teritorii și Vechiul Regat, o problemă pe care o înțelegeau toți politicienii și cu care nu doreau să se confrunte. Alt aspect pragmatic ținea de tratatul minorităților pe care România a înțeles că trebuia să-l respecte. Aspirațional vorbind, eu văd legea IOVR și ca un cadru prin care Parlamentul României a încercat să schițeze un tip de cetățenie angajată, cu mult mai strâns legată de instituțiile statului prin multiplele beneficii la care aveau acces populația IOVR.”

Modelul românesc al reparațiilor față de veteranii primului război mondial a intenționat să compenseze piederi și să pacifice. Se poate spune că a fost o încercare ambițioasă de succes, fără a uita de unele nereușite.