Locuinţe sociale în România interbelică

La începutul secolului XX, edilii de atunci ai capitalei şi-au pus problema salubrizării oraşului precum şi pe cea a construirii unor locuinţe adecvate clasei destul de numeroase a muncitorilor şi micilor meşteşugari.

Christine Leșcu, 07.04.2019, 12:04

La începutul
secolului XX, edilii de atunci ai capitalei şi-au pus problema salubrizării
oraşului precum şi pe cea a construirii unor locuinţe adecvate clasei destul de
numeroase a muncitorilor şi micilor meşteşugari, într-un oraş aflat în plină
expansiune. Aşa a apărut prin anii 1907-1908 un program destinat caselor cu
preţuri accesibile care a fost, ulterior, preluat de Societatea pentru Locuințe
Ieftine. Totul s-a petrecut în timpul mandatului primarului liberal Vintilă
Brătianu şi, deşi planurile Societăţii erau concepute potrivit idealului
oraşului-grădină, imboldul iniţial a fost unul mai puţin poetic: turbeculoza
care făcea ravagii printre locuitorii Bucureştiului.

Istoricul Andrei Răzvan
Voinea, autorul cărţii Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină. Parcelările Societățile Comunale pentru Locuințe Ieftine – București (1908 -
1948), ne prezintă problemele epocii.
Andrei Răzvan Voinea: Principala preocupare a
Societății a fost construirea de locuințe în mici cartiere sau parcelări
periferice pe atunci. Iar în cei aproximativ 40 de ani de existență, Societatea
a proiectat în jur de 20-25 de parcelări, însumând 4.000 de locuințe în total. Bucureștiul
la 1910 este departe de acea imagine romanțată pe care, poate, ne-am făcut-o în
ultimii ani, cu vile frumoase și doamne elegante care defilează pe Calea
Victoriei. În realitatea, era un oraș unde tuberculoza era la ea acasă.

Dintr-un total de 300.000 de locuitori, Bucureștiul înregistra cam 6.000 de
decese pe an, iar o mie erau cauzate de tuberculoză. Iar tuberculoza era
determinată și de condițiile foarte grele de locuire. Către capitală, veneau
mulți oameni din mediul rural și în general, locuiau înghesuiți în case mici,
care nu aveau acces la modernitate: nu erau luminate și aerisite corespunzător.
Prin urmare, autoritățile și-au dat seama că trebuie să facă ceva pentru acești
locuitori mai vulnerabili. S-au gândit să construiască aceste locuințe, inițial
vândute la prețuri mici, în rate, muncitorilor, micilor funcționari, croitori,
brutari, etc., care odată mutați în aceste case, ar fi avut condiții de locuire
mult mai bune.

Totuși, în cei 40
de ani de activitate, Societatea şi-a uitat, la un moment dat, scopul iniţial
și nu a construit cu preponderență locuințe accesibile muncitorilor și micilor
funcționari. Andrei Răzvan Voinea:
Societate de Locuințe Ieftine a încheiat
niște parteneriate începând cu 1912 cu trei-patru mari instituții de stat. În
primul rând a fost CFR-ul și astfel au luat naștere cartierele Grivița și
Steaua (în nord) și cartierul Viilor (spre sud-vest), apoi Regia Monopolurilor
de Stat și astfel a apărut cartierul Regie – acolo e parcelarea Grant -, cu
Ministerul de Finanțe și cu armata. Practic, aceștia erau comanditarii.

Societatea începuse deja să fie mai mult un constructor sau un dezvoltator
decât un promotor al unui tip de locuință ieftină. Încet, încet, tocmai fiindcă
Societate de locuințe ieftine funcționează bine, crește cererea de locuințe
ieftine. Ele nu mai sunt proiectate doar pe 40-50 de metri pătrați, acel minim
necesar care să fie vândut la un preț accesibil. Se începe și ridicarea unui
tip mai complex de locuință și prețurile cresc. Și dintr-o dată muncitorii și
brutarii, tipografii, tăbăcarii și alții ca ei nu mai acces la aceste locuințe.
În ele se mută o clasă de mijloc formată, mai ales, din funcționari publici.
Scopul social se cam uită până în 1948, anul desființării sale.

Inițial prețurile acestor case – ratele și dobânzile -
erau accesibile pentru muncitoriii obișnuiți. Apoi, s-au scumpit destul de
mult. În 1933, când se construia cartierul Vatra Luminoasă, rata era de
1000 de lei în condițiile în care unii muncitori câștigau pe atunci 1000 de lei
pe lună. Funcționarii înalți câștigau mult mai mult, dar teoretic programul nu
le era destinat lor. Totuşi, efectul asupra aspectului şi condiţiilor de
locuire ale oraşului a fost benefic, căci aceste locuinţe erau ridicate în zone
strict rezidenţiale, concepute de la început cu toate utilităţile din vremea
aceea: electricitate, străzi astfaltate şi canalizarea. Valoarea arhitecturală
a locuinţelor era, de asemenea, de netăgăduit.

Andrei Răzvan Voinea despre
arhitecţii Societăţii de Locuinţe Ieftine:
Poate cel mai important este Ioan
Traianescu. El a fost arhitectul catedralei de la Timişoara. A fost şi
arhitectul-şef al Societăţii în două rânduri. La început în 1912, iar apoi
între 1923 şi 1927. Aceste locuinţe arată extraordinar, din punct de vedere
arhitectural. Ele sunt concepute, în mare parte, în stilul neoromânesc care era
foarte la modă atunci. Estetic vorbind, sunt case de o mare valoare. De aceea
şi azi sunt la mare căutare. Au acest avantaj: fiind gândite ca locuinţe în
zone strict rezidenţiale, străzile sunt intime, înguste şi nu încurajează prea
mult traficul auto. Toţi locuitorii beneficiază de o mică grădiniţă sau curte
şi sunt zone destul de liniştite