Urmuz, un autor al absurdului

În martie 1883, se năștea la Curtea de Argeș, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți scriitori avangardiști români, personaj enigmatic și bizar întocmai ca literatura sa, cunoscut sub pseudonimul de Urmuz.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Christine Leșcu, 29.03.2020, 13:05

În martie 1883,
se năștea la Curtea de Argeș, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău cel care avea să devină unul dintre
cei mai importanți scriitori avangardiști români, personaj enigmatic și bizar
întocmai ca literatura sa, cunoscut sub pseudonimul de Urmuz. Precursor al
suprarealismului și al literaturii absurdului, Urmuz a fascinat, mai ales, prin
textele sale în aparență lipsite de sens, dar captivante din punct de vedere
estetic. Apoi, a intrigat prin biografia sa foarte puțin cunoscută, de om șters
la prima vedere, dar cu o viață interioară bogată și nedescoperită.

Cine a fost
Urmuz ne spune criticul și istoricul literar Paul Cernat: A fost un om
singuratic, un timid, cu un traseu existențial destul de bizar ca și opera lui.
Se pare că a încercat să devină medic, dar a renunțat pentru că, atunci făcea
disecții, ciupea cadavrele și se speria fiindcă nu reacționau. Apoi s-a apucat
de Drept și a devenit grefier la Curtea de Casație. Se ocupa și de muzică,
fiind compozitor-amator în orele libere, scriind muzică pentru amuzamentul
familiei, așa cum susținea una dintre surorile sale. Dar literatura a fost,
pentru el, o ocupație secretă, mai secretă decât muzica. Din păcate,
partiturile sale nu s-au păstrat. S-au pierdut în anii 1960.

A avut șansa de
a-l întâlni pe scriitorul Tudor Arghezi care l-a nășit, găsindu-i pseudonimul
de Urmuz, și l-a publicat. De altfel, singurele texte publicate de Urmuz au
apărut prin intermediul lui Arghezi în revista Cuget românesc, o revistă
tradiționalistă, în mod paradoxal. Asta s-a întâmplat în 1922. A fost un
singuratic și un celibatar. În noiembrie 1923, Urmuz se sinucide, împușcându-se
într-un boschet, de la Șosea, la ieșirea nordică din București, din rațiuni
incerte. S-a vorbit despre un amor nefericit sau despre o boală groaznică
ascunsă, dar nu este foarte clar. Și în jurul acestei biografii enigmatice, ascunse,
subterane, s-au țesut legende care s-au cristalizat, în cele din urmă, într-un
mit. Mitul Urmuz este încă activ și dă identitate chiar literaturii autohtone a
absurdului.

În plus,
existența sa de grefier mărunt, încheiată cu sinuciderea încă nemotivată și
condimentată de textele sale absurde în
aparență, contribuie la fascinația pe care scriitorul o exercită asupra
cititorilor care încă vor să știe dacă exista o legătură între literatura și
biografia sa. Paul Cernat: E vorba de spiritul unui om ciudat, cu o
aplecare spre joc, dar având probabil și niște traume personale. S-au făcut
niște analogii între Urmuz și Kafka, speculându-se în jurul relației cu tatăl
al ambilor. Dar, în realitate, nu știm foarte multe, știm foarte puține și
orice speculație este plauzibilă. Era o schizoidie între identitatea publică și
identitatea secretă, între identitatea publică de grefier serios și cea de
scriitor anarhic care scria contra tuturor legilor literaturii din acel moment.
Însă, în afară de acest caracter anarhic și absurd, textele sale au fost
îndelung cizelate și există foarte multă rigoare în ele. Urmuz era precum
Flaubert atent la fiecare cuvânt și la orchestrația micilor sale texte

Chiar și cele două texte
apărute în timpul vieții sale, în Cuget românesc – Algazy &
Grummer și Ismaïl și Turnavitu – au fost cizelate până în
ultima clipă. Potrivit lui Tudor Arghezi, chiar și după ce au ajuns în
tipografie, Urmuz ar fi dorit să schimbe anumite cuvinte. Paul Cernat: Mini-opera
explozivă a lui Urmuz a ieșit la suprafață după moartea autorului și o parte a
ei a apărut în anii 1920 în revista Contimporanul editată de Ion Vinea și
Marcel Iancu. Însă cea mai mare parte a noutăților a fost publicată de cei de
la revista UNU, de scriitorii Sașa Pană și Geo Bogza care, în anii 1930, au
mers la sora lui Urmuz, deținătoarea unei lăzi cu manuscrise. Ei au publicat ce
mai rămâsese acolo. Se pare că nu chiar tot, încă. (…) Foarte multe lucruri
s-au pierdut, dar ceea ce avem e mai mult decât suficient pentru a-i asigura
lui Urmuz un statut pe care nu și l-ar fi imaginat niciodată

Dintre textele publicate
postum, în versuri și proză, amintim Cronicari, Pâlnia și Stamate, Fuchsiada și Plecarea în
străinătate. Influența lui Urmuz s-a resimțit nu doar asupra generației de scriitori
avangardiști lansată după Primul Război Mondial. Proza lui Tudor Arghezi a
fost, de asemenea, influențată de Urmuz. Generațiile de scriitori de după 1965, așa-numită
Școală de la Târgoviște, dar și poeții Marin Sorescu, și Nichita Stănescu au
suferit influența lui Urmuz care s-a extins până în post-modernismul actual.