Regularizarea Deltei Dunării

Delta Dunării de astăzi este o creație magică a naturii însă este totodată și o capodoperă a minții omului de a transforma mediul în conformitate cu dorința sa de cunoaștere și cu nevoile sale.

Steliu Lambru, 19.04.2020, 15:05

Delta Dunării de astăzi este o
creație magică a naturii însă este totodată și o capodoperă a minții omului de
a transforma mediul în conformitate cu dorința sa de cunoaștere și cu nevoile
sale. Actuala Deltă a Dunării este într-o măsură semnificativă o operă de
sistematizare omenească din a doua jumătate a secolului al 19-lea. Principalele
lucrări realizate de inteligența și mâna omului au avut ca obiectiv transformarea
fluviului pentru a oferi navelor comerciale posibilitatea de a circula pe
acesta și de a aduce dezvoltare economică și mobilitate umană.

Regularizarea
Deltei Dunării a fost un proiect grandios legat de transformarea întregului
fluviu în cale navigabilă paneuropeană. Dacă aruncăm o privire asupra unei
hărți a Deltei Dunării dinainte de 1856 și o altă privire asupra unei hărți
actuale observăm câte modificări au fost operate asupra cursului de apă al
Brațului Sulina care a fost transformat într-un canal. Istoricul Constantin Ardeleanu de la
Universitatea Dunărea de Jos din Galați a povestit cum a început
regularizarea Deltei Dunării.

A
fost o operă tehnică extrem de interesantă, începută în
anul 1856 și continuată în toată perioada următoare. Și astăzi continuă, există
lucrări tehnice care trebuie făcute la Sulina pentru a păstra navigabilitatea
fluviului. Ceea ce este important și cu adevărat revoluționar pentru acea
perioadă a fost felul în care s-au făcut aceste lucrări. Ele au fost coordonate
de un inginer britanic, Charles Hartley, personalitate a ingineriei mondiale, a
și primit multe distincții extrem de prestigioase pentru activitatea sa de la
Dunăre. Mai apoi, el a fost consultant tehnic în Comisia Suezului contribuind
astfel la navigabilizarea unuia dintre cele mai vitale canale pentru comerțul
mondial.

La vest de Tulcea, din Dunăre se
desprinde către nord Brațul Chilia, iar la est de oraș din Brațul Sulina se
desprinde Brațul Sfântu Gheorghe către sud. Din cele trei brațe, cel din mijloc
va fi cel ales să fie calea principală de navigație. În lungime totală de 71 de
kilometri, canalul Sulina se vărsa în Marea Neagră în dreptul portului cu
același nume, un sat pescăresc devenit însă cel mai cosmopolit dintre orașele
României. În principal, lucrările de regularizare au constat în tăierea
coturilor și meandrelor pe care le făcea cursul de apă, în consolidarea
malurilor și dragarea fundului apei pentru creșterea adâncimii acesteia.
Constantin Ardeleanu cu alte detalii.

Lucrările au început în 1857 alegând unul dintre brațele Dunării pentru
regularizare. Erau mai multe variante, Hartley considera că mai favorabil era
brațul Sfântu Gheorghe nu Sulina. Alți ingineri au considerat că brațul Sulina
era mai favorabil din punct de vedere financiar pentru a fi navigabilizat.
Lucrările efective au început în anul 1858 și digurile de la Sulina, care
există și astăzi, au fost inaugurate în 1861. Ca rezultat simplu, adâncimea
Dunării peste bara Sulina, bancul de nisip care se creează acolo, a crescut de
la aproximativ 2,5 metri în 1856 la 4-5 metri cinci ani mai târziu, pentru ca
apoi să crească mereu până la nivelul navigabil de 8 metri, cam cât are și
astăzi.

De ce a fost nevoie de acea lucrare
de mare amploare? Explicațiile țin de geopolitică și de economie. Gurile
Dunării fuseseră multe secole sub control otoman care nu manifestase ambiții
constructive de amploare. Ofensiva susținută a Rusiei către sud începând cu
prima jumătate a secolului al 18-lea dăduse roade și dusese la împingerea
influenței otomane către sud. Însă Rusia, devenită puterea garantă a
Principatelor Române după pacea de la Adrianopol din 1829, nu considera Dunărea
importantă pentru economia sa.

Navigația în zona de vărsare a Dunării în Marea
Neagră era una dificilă iar fluxul comercial era sporadic și chiar haotic.
Aluviunile de la Gurile Dunării împiedicau desfășurarea unei navigații
sistematice, sigure și controlate. Astfel că interesul manifestat de Imperiul
britanic în importul de cereale începând cu anul 1847 a dus la apariția
proiectului de regularizare a marelui curs de apă european. Opera lui Charles Hartley,
inginerul șef al Comisiei Europene a Dunării, a fost atât de complexă și multidisciplinară
încât șeful grandiosului proiect de regularizare danubiană a fost supranumit
părintele Dunării.

Constantin Ardeleanu. La Dunăre, ceea ce au făcut inginerii sub coordonarea lui Hartley a fost
nu doar o operă tehnică extrem de importantă ci și una științifică. Delta
Dunării este una dintre cele mai binecunoscute regiuni din lume în această
formă de deltă din punctul de vedere al înțelegerii felului în care
funcționează natura. Nu au fost doar niște ingineri care au făcut niște diguri
la Sulina ci au fost niște savanți care au înțeles întâi cum funcționează o
deltă: care este cantitatea de aluviuni pe care o transportă, cum se distribuie
această cantitate între cele trei brațe principale ale Dunării, ce trebuia
făcut pentru ca Dunărea să devină o arteră navigabilă pentru nave de mare
tonaj. A fost o operă de înțelege a unui fluviu și apoi, cum spunea Hartley, de
a-l îmbânzi și de a-l transforma în folosul comunităților umane.

Regularizarea
Deltei Dunării și apariția Canalului Sulina au însemnat deschiderea spațiului
românesc către mare. A fost gura de oxigen economic pe care statul român a
primit-o pentru propriile proiecte.