Muzeul Zambaccian din Bucureşti

În nordul Bucureștiului, într-o zonă rezidențială care a început să fie construită și urbanizată în perioada interbelică, se află un interesant muzeu de artă: Muzeul Krikor H. Zambaccian.

Christine Leșcu, 17.01.2021, 09:34

În nordul Bucureștiului, într-o zonă
rezidențială care a început să fie construită și urbanizată în perioada
interbelică, se află un interesant muzeu de artă: Muzeul Krikor H. Zambaccian.
Găzduit de clădirea special concepută pentru a adăposti o colecție de artă,
muzeul este creația unui negustor cu o personalitate aparte, pasionat de artă
și dornic să-i ajute pe artiști. Născut în 1889 la Constanța, Krikor Zambaccian
provenea dintr-o familie de origine armeană și a continuat tradiția
negustorească a acesteia, mai întâi în orașul natal, apoi la București, după
mutarea din 1923. Pasiunea sa a fost, însă, îndreptată mereu spre arte, ne
spune Ilinca Damian, muzeograf la Muzeul Colecțiilor de Artă.

Odată cu mutarea la București, și afacerea
familiei s-a mutat în capitală. El s-a ocupat toată viața de o imprimerie
textilă și, în general, de comerțul cu textile. Iar pe lângă asta, marea lui
pasiune a fost să colecționeze obiecte de artă, în special artă plastică
românească, iar în secundară, artă plastică franceză. Și-a descoperit pasiunea
pentru artă în timpul studiilor de la Paris unde, între cursurile de contabilitate
și economie, a găsit răgazul de a vizita galerii și muzee și de a participa la
conferințe și dezbateri. A devenit, astfel, un autodidact în domeniul artei. A
reușit să se împrietenească și cu unii artiști francezi, cum ar fi Henri
Matisse, iar la întoarcerea în România, s-a împrietenit și cu artiștii români
din generația sa. Încet, încet a început să-și constituie colecția.

Acest lucru s-a întâmplat după mutarea
la București în 1923, căci obiectele achiziționate înainte, într-o primă
încercare de constituire a unei colecții, s-au pierdut în timpul primului
război mondial. Primele lucrări de artă colecționate la București au aparținut
artiștilor cu care Zambaccian se împrietenise, aflăm tot de la Ilinca Damian.

Toată viața va lega o prietenie foarte strânsă cu pictorul Gh.Petrașcu.
Periodic cumpăra lucrări create de acest maestru pe care-l vizita în fiecare
duminică, dar a avut o prietenie strânsă și cu Th. Pallady care-l vizita pe
Zambaccian în biroul său. De asemenea, cu Nicolae Tonitza a fost prieten o
perioadă, de asemenea cu Francisc Șirato. De fapt, era prieteni cam cu toți
artiștii vremii și i-a susținut de-a lungul întregii sale vieți cum a putut mai
bine. Deci, dincolo de activitatea de colecționar, el a fost și un Mecena al
artiștilor plastici. Ca toți colecționarii vremii, Zambaccian a știut că aducă
în colecția sa și lucrări aparținând așa-numiților părinți ai artei moderne
românești: Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu, Ștefan Luchian precum și Theodor
Aman. Selecția picturilor de Luchian achiziționate de el a fost apreciată încă
de la început. Chiar Zambaccian a declarat că lui Ștefan Luchian i-a dedicat un
altar în colecția lui. În plus, era și destul de darnic în ceea ce privește
prețul cu care achiziționa tablourile fie direct de la artist, fie de la alți
colecționari. Considera că o lucrare de calitate deosebită merită un preț bun,
așa că întotdeauna prefera să dea mai mult decât să negocieze.

Pentru
că de-a lungul anilor, colecția creștea și avea nevoie de un spațiu adecvat de
depozitare și prezentare, Krikor Zambaccian, la începutul anilor 1940, a
ridicat o casă gândită atât de muzeu, cât și ca locuință. Este vorba de
clădirea actuală a muzeului Zambaccian. Ilinca Damian.

În 1942, deja era
terminată și putea fi vizitată o dată pe săptămână. Bineînțeles, deși
Zambaccian a gândit-o ca muzeu, el a locuit acolo până în 1962 când a murit.
Casa a fost proiectată în stil modernist. Se discern, de fapt, mai multe
elemente: și din stilul neoromânesc, și din cel minimalist, având și influențe
maure. Deci, mai degrabă, casa are un stil ecclectic, dar este clar gândită
modernist. Zambaccian s-a gândit să deschidă un muzeu încă din anii 1932-1933.
Încă înainte de construcția casei, el a început să discute cu primăria
Bucureștiului, dar n-au ajuns la niciun acord cu privire la spațiul unde vor fi
expuse lucrările de artă. Planul inițial era să doneze colecția de artă care
era adăpostită de locuința sa de la momentul respectiv, un spațiu nepropice de
expunere pentru vizitatori. Negocierile cu primăria nu s-au materializat, dar
dorința lui Zambaccian era să realizeze un muzeu deschis publicului larg.
Așadar, în anii 40, și-a ridicat propria casă destinată acestui scop, iar în
1947 a reușit să doneze statului colecția de artă românească. Donația completă
s-a realizat, până la urmă, în trei etape: în 1947, în 1957 și în 1962, la
moartea colecționarului. În prezent ea conține 300 de lucrări de pictură și
sculptură românească și europeană.

Din păcate, în timpul regimului
comunist, colecția a fost mutată în altă clădire, într-un muzeu al mai multor
colecții de artă, iar casa lui Zambaccian a fost folosită în scopuri diferite
față de cele dorite de colecționar. La începutul anilor 2000, după un amplu
proces de restaurare, colecția a revenit în clădirea inițial destinată ei, iar
azi atât casa Zambaccian, cât și colecția pot fi vizitate așa cum și-a dorit
creatorul lor și proprietarul lor inițial.