Palatul Universul din Bucureşti

Legătura dintre cel mai citit cotidian românesc dinainte de Primul război mondial şi din perioada interbelică şi stilul arhitectural tipic României Mari o constituie Palatul Universul, sediul redacţiei.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Christine Leșcu, 26.06.2022, 15:31

Legătura
dintre cel mai citit cotidian românesc dinainte de Primul război mondial şi din
perioada interbelică şi stilul arhitectural tipic României Mari o constituie
Palatul Universul, sediul redacţiei. Cotidianul Universul a
apărut pe 20 august 1884, a fost fondat de italianul Luigi Cazzavillan și a
devenit cel mai răspândit ziar românesc până la închiderea de către regimul
comunist la începutul anilor 1950. Iar în timp numeroasele sale suplimente i-au
crescut tirajul, transformând Universul în nucleul unui adevărat imperiu
gazetăresc. Cazzavillan, fost voluntar în armata lui Garibaldi, stabilit la
Bucureşti unde a predat italiana, fiind și reprezentant al fabricii de
biciclete Bianchi, este omagiat în prezent tocmai pentru contribuţiile sale
esenţiale în dezvoltarea presei populare românești prin publicaţii accesibile
tuturor şi care popularizau – fără să trivializeze – informaţii culturale şi
ştiinţifice.

Din păcate, a murit destul de tânăr la 52 de ani, la începutul
anului 1904. Iar în timpul primei conflagraţii mondiale, Universul şi-a
încetat apariţia, fiind reluată apoi sub conducerea altor patroni dintre care
cel mai vestit şi longeviv a fost gazetarul şi omul politic Stelian Popescu. În
cea mai marte parte a perioadei interbelice – până în 1943 -, Stelian Popescu
s-a aflat la conducerea Universului, imprimându-i şi opţiunile sale politice,
de centru-dreapta. Deşi Universul nu
şi-a păstrat neutralitatea politică, el a continuat să fie cel mai răspândit
ziar, supravieţuind chiar puţin timp şi în regimul comunist până în 1953. Și
tot din timpul conducerii lui Stelian Popescu datează și sediul redacției din
interbelic, Palatul Universul. Ridicată după planurile marelui arhitect Paul
Smărăndescu, clădirea este înaltă, impunătoare și îmbină stilul neo-românesc -
care a marcat arhitectura de după Marea Unire din 1918 – cu cel modernist.
Despre Paul Smărăndescu, arhitect prolific născut pe 26 iunie 1881, ne vorbește
acum Oana Marinache, istoric de artă. Rădăcinile sale se află într-una din
zonele istorice ale Bucureștiului, păstrată aproape neatinsă până azi. Oana
Marinache.

El s-a născut în mahalaua Mântuleasa. Tânărul
se naște într-o familie cu o stare socială bună. Și din partea mamei, și din
partea tatălui, era descendent al unei familii de negustori de dincolo de
Dunăre unde, la momentul respectiv, vorbim de Imperiul Otoman. Este vorba de
familia Solacolu. Deci tânărul Paul Smărăndescu, alături de surorile sale care
vor veni pe lume după el, se naște într-o familie care făcea parte din
burghezia în plină ascensiune. La sfârșitul secolului al XIX-lea urmează școala
primară de băieți Mântuleasa din apropierea casei. Studiază,
apoi la liceul Matei Basarab, iar, către sfârșitul veacului al XIX-lea, dă
examen de admitere la școala noastră de arhitectură deja înființată. Astfel
apucă să parcurgă primii ani de educație universitară. Mai târziu, beneficiind
de sprijinul familiei, ajunge la Expoziția Universală de la 1900 din Paris unde
intră în contact cu pavilioanele și cu elita arhitecturii mondiale. Și atunci
are loc o schimbare în parcursul său, o reorientare. Se va pregăti,
bineînțeles, în spațiul francez pentru admiterea la Școala de arhitectură, unde
are un traseu mult mai rapid. Obține diploma franceză și se întoarce în țară în
1906. Iar în 1907 deja este în câmpul muncii, lucrând în București.

Reîntors în țară, Paul Smărăndescu devine
treptat unul dintre reprezentanții stilului neo-românesc pe care, însă, l-a
inovat prin aporturi moderniste. Oana Marinache continuă biografului
arhitectului. Activitatea lui se împarte în două direcții
sau în două trasee profesionale. Una este pe cont propriu, are propriul
atelier. Iar în paralel, are însă și funcție publică, având și serviciu în
administrația publică. În primii ani urmează o carieră architect-șef la
Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, iar marea majoritate a carierei
sale va fi petrecută în serviciul tehnic al Ministerului de Interne, de la care
se pensionează în preajma celui de-al doilea război mondial. Spre finalul
carierei începe proiectul Palatului Ministerului de Interne, fostul sediu al CC
al PCR și al senatului României postdecembriste.

Fiind în ultimul an de
activitate și având în vedere și anumite schimbări politice – suntem la finalul
domniei lui Carol al II-lea – clădirea de astăzi este rodul altui arhitect,
colegul său care preia ștafeta, de fapt, de la Ministerul de Interne, Mihai
Nădejde. Flexibilitatea lui de a trece
prin toate stilurile, adică de la stilul eclectic francez la stilul
neoromânesc, fiind unul dintre reprezentanții de seamă ai acestui sti, dar
apoi, în perioada anilor 30, se îndreaptă și se adaptează comenzilor vremii.
Adică are și imobile de raport sau imobile moderniste, imobile mai simplificate
din punctul de vedere al decorației, dar care erau pe atunci la modă. De
exemplu, clădirile moderniste de pe Bulevardul Magheru ridicate pe mai multe
nivele.

Tot pe mai multe nivele, mai exact șapte,
se ridică și Palatul Universul, inaugurat în 1930. Amplasat în apropierea
Universității bucureștene și a Căii Victoria, lângă sediile altor publicații
importante din epocă, Palatul Universul nu adăpostea doar redacția, ci și
tipografia, birourile conducerii și departamentul financiar. În 1948 a fost
naționalizat, dar și-a menținut statutul de sediu de redacții, iar între
2015-2016 a trecut printr-un amplu proces de restaurare, forma conferită de
Paul Smărăndescu fiindu-I păstrată în mare parte.