Exilul românesc şi spionajul anticomunist
Cercetate și studiate cu meticulozitate arhivele comunismului scot în continuare la iveală povești de viață dramatice și informații surprinzătoare care completează istoria acestei dictaturi.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Christine Leșcu, 25.12.2022, 12:00
Cercetate și studiate cu meticulozitate arhivele comunismului scot în continuare la iveală povești de viață dramatice și informații surprinzătoare care completează istoria acestei dictaturi. Recent, istoricul Lucian Vasile a descoperit și a refăcut aventurile românilor din exil care, la începutul anilor 1950, au întreprins acțiuni de spionaj contra regimului comunist. Acțiunile acestea era organizate, în mare parte, de o structură denumită Serviciul de Informații al Militarilor Români din Exil (SIMRE) și vizau atragerea unor colaboratori care să spioneze din interior instituțiile comuniste și culegerea de date care, în contextul Războiului Rece, ar fi putut fi benefice organizațiilor occidentale în eventualitatea destabilizării regimului de la București. Ce planuri au avut, ce au reușit să facă în mod concret și cum au fost prinși, în cele din urmă, toate le aflăm din cartea „Războiul spionilor. Acțiunile secrete ale exilului românesc la începutul comunismului” scrisă de Lucian Vasile pe care-l ascultăm chiar acum.
Cei din exil s-au organizat la propunerea serviciilor secrete franceze și aici a fost o întreagă ceartă pentru că francezii ar fi vrut ca serviciul românesc să fie o structură de buzunar a lor pe când românii din diaspora au vrut să fie independenți, să fie parteneri de rang egal cu francezii. Și asta au reușit cel puțin din 1950 până prin 1952. În 1951, deja apăreau serviciile secrete americane care conlucrau cu francezii pentru a forma un pol informativ care va reprezenta Occidentul și care colaborau și cu serviciile românești care țineau de organizarea convențională a exilului, adică de Comitetul Național Român, mergând chiar până la Regele Mihai, care avea cunoștință de acest serviciu și chiar îl numise pe șeful oficial al structurii, pe generalul Dumitru Puiu Petrescu. Dar existau, bineînțeles, și alte structuri, fie oameni care acționau de unii singuri, fie unii mai organizați din Mișcarea Legionară care voia să iasă din ostracizarea politică și să să se legitimeze prin colaborarea cu serviciile americane. De altfel, ei au fost și cei mai implicați în toate acțiunile astea foarte directe de parașutare în România, de trimiterea unor agenți secreți care ar fi trebuit să facă ceva, deși nici pentru ei nu era foarte clar ce se poate.
La rândul lor, autoritățile comuniste – cu ajutorul URSS-ului – a știut să contracareze cât se poate de eficient acțiunile spionilor din exil. „Contraspionajul Bucureștiului a fost – și îmi pare rău s-o spun – a fost cu un pas, dacă nu chiar cu doi, înaintea fiecărei operațiuni dusă din exil. A fost într-adevăr și o luptă între David și Goliat.”, spune istoricul Lucian Vasile și continuă. Spionii despre care știm sunt de fapt spioni care au fost capturați. Cu siguranță au fost și unele victorii informative, dar despre care nu știm. Poate doar în arhivele occidentale să găsim informații despre aceste reușite. În schimb, cei care au fost capturați de contraspionajul comunist nu au făcut mare rău. Puținii oamenii care au format serviciul de informații militar român din exil au încercat, dar nu au reușit să trimită informații esențiale. Pe alte căi însă, au izbutit să obțină informații despre aeroporturi și despre tehnica militară sovietică existentă în țară, despre mișcările de trupe din Est, despre fortificațiile de la Marea Neagră. Au fost câteva reușite. Dar cât de utile au fost? Greu de spus. Aș spune că mai degrabă ar fi fost utile în cazul în care ar fi izbucnit acel al treilea Război Mondial, atât de așteptat de numeroși români la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950.
În cadrul SIMRE, „creierul operațiunilor” era comandorul de aviație Mihail (Mișu) Opran, șeful biroului contrainformativ și liderul de facto al serviciului secret. Printre agenții dubli cu care lucra un loc important l-a ocupat Mihail Țanțu, la rândul său ofițer de aviație, membru al primei companiei de parașutiști ai armatei române din cel de-al doilea război mondial, deținut politic la începutul comunismului, erou al unei evadări mult prea insolite din penitenciar pentru a nu fi suspectă, fugit din țară unde a ajuns să activeze în cadrul SIMRE care, de altfel, l-a și trimis înapoi în România. Cum se desfășurau o parte din acțiunile coordonate de Opran și puse în practică de persoane ca Țanțu povestește istoricul Lucian Vasile.
Unele acțiuni s-au făcut prin agenți și parașutare, altele s-au făcut prin recrutarea cuiva care a mers de la București la Paris și apoi s-a întors cu materialul informativ prin care trebuia să recruteze agenți și să trimită apoi informații în Occident. Capturarea s-a făcut în mod diferit în privința celor parașutați. La începutul anilor 1950 au fost capturați aproape toți. În 1953 li s-a înscenat un proces, denumit „procesul parașutiștilor”. Fusese un proiect de sine stătător al serviciilor americane, dar comuniștii au făcut un mare proces: Procesul parașutiștilor. Acesta a rămas oarecum menționat în istoriografie. Mercenarii, cel puțin, au fost prinși dintr-o întâmplare. La un moment dat au fost surprinși de o fetiță pe câmp, una dintre echipe și acolo au avut de ales. O ucid sau nu? Și ei au ales să n-o ucidă. De acolo a pornit un bulgăre de zăpadă, pentru că fetița a descoperit armele și a alertat autoritățile. Autoritățile și-au dat seama că a fost cineva parașutat, deci dacă e parașutat aici, trebuie să fie cineva din zonă. „Ia să vedem cine e din zonă și care a dispărut de la domiciliu.” Din aproape în aproape au reușit să-l captureze pe unul din ei care în anchete a mărturisit tot. Și de acolo a fost doar o vânătoare, o vânătoare de spioni.
Deși fără succese notabile, acțiunile de spionaj organizate de exilul românesc la începutul anilor 1950 erau marcate de o anumite efervescență care s-a diminuat după înlăturarea lui Mihail Opran de la conducerea SIMRE.
