Calea ferată Salva-Vișeu
În nordul României, între actualele județe Maramureș și Bistrița-Năsăud, într-o zonă muntoasă și foarte pitorească, s-a scris o pagină importantă din istoria Căilor Ferate Române și a istoriei comunismului.
Steliu Lambru, 14.04.2025, 18:00
În nordul României, între actualele județe Maramureș și Bistrița-Năsăud, într-o zonă muntoasă și foarte pitorească, s-a scris o pagină importantă din istoria Căilor Ferate Române și a istoriei comunismului. Este vorba despre drumul de fier dintre localitățile Salva, din Bistrița-Năsăud, și localitățile Vișeul de Jos și Vișeul de Sus, din Maramureș.
Regimul comunist instalat în 1945 a deschis mari șantiere pentru a mobiliza forță de muncă. Obiectivele aveau o motivație utilitară, aceea de a impulsiona dezvoltarea economică, dar și una propagandistică, aceea de a arăta societății eficiența modelului economiei socialiste și competența conducerii partidului comunist. Nu în ultimul rând, marile șantiere ale sfârșitului anilor 1940 și începutul anilor 1950 aveau și o motivație represivă, aceea de a lichida fizic prin condiții de muncă inumane elita democratică a României și pe toți cei care se opuneau regimului. Calea ferată Salva-Vișeu a fost unul dintre aceste mari șantiere.
Însă istoria ei începe în anul 1918, când teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria se uneau cu Regatul României. Căile ferate din nord-vestul României rămăseseră neconectate la restul rețelei și, astfel, o cale ferată de-a lungul defileului râului Sălăuța, care curge printre Munții Țibleșului și Munții Rodnei și se varsă în Someșul Mare, era conexiunea cu restul căilor ferate. Guvernul român a început construcția căii ferate și a reușit, înainte de război, să inaugureze un tronson de 15 kilometri de la Salva la Telciu. Cel de-al doilea război mondial și cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei în 1940 au oprit lucrările, reluate în 1948 de guvernul comunist după ce Transilvania de Nord a fost retrocedată României. În ultimele zile ale anului 1949, linia ferată, în lungime totală de 60 de kilometri a fost dată în folosință. De atunci, linia simplă nu a mai fost modernizată și a rămas neelectrificată.
Gelu Fătăceanu a lucrat pe șantierul căii ferate Salva-Vișeu. Mărturia sa a intrat în arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în anul 2000, când mărturisea că a dorit să se angajeze acolo pentru a i se pierde urma. Era urmărit deoarece, ca tânăr național-țărănist, împreună cu alți tineri protestase împotriva falsificării alegerilor din 1946. Acolo însă s-a implicat și în activități subversive.
”Acolo erau toţi din ăştia, cu <pete>, ca şi mine. Erau foşti aviatori demobilizați din armată, piloţi, ofiţeri scoşi din armată şi, evident, că am avut şi eu loc pe acolo, pe undeva.
Şi a venit într-o seară la mine un anume Şora Augustin, îl cunoşteam eu mai demult, dar nu oficial, ca organizator, şi mi-a spus: <Uite, noi suntem o organizaţie de luptă împotriva comunismului. Dacă vrei să ne ajuţi şi tu> Zic: <Măi, eu vă ajut.> Nu i-am înghiţit niciodată pe comuniști şi nu-i pot înghiţi. Zice: <Vrem să facem o ambuscadă.> Trebuia să vină Ana Pauker şi Vasile Luca pe șantier. Și am dorit să-i deranjăm puțin, dar nici vorbă de atentat, asasinat sau așa ceva. Nu ne-am gândit atunci să-i asasinăm, adică am vrut să mobilizăm mai multă lume, cu manifeste, să protesteze împotriva lor, să fie huiduiţi, să li se strige <Afară de pe şantier!> Cu aceasta a fost de acord chiar şi şeful șantierului, Amedeo Georgescu, era un foarte mare anticomunist, dar nu aveau ce face cu el fiindcă omul avea lucrări făcute prin Germania, SUA, Anglia, era o somitate în specialitatea lui.”
Gelu Fătăceanu a fost cel care s-a ocupat de conținutul mesajului anticomunist al protestului preconizat. Era unul scurt, mobilizator.
”Am făcut manifeste, le-am împrăştiat peste tot, singur le-am făcut, că aveam acces la maşina de scris. Le-am scris, le-am multiplicat cu indigoul, am bătut câte un set de douăzeci de ori, erau câteva sute de bucăţi, nu prea multe. Scrisesem acolo: <Să fiţi prezenţi când vor sosi Ana Pauker şi Vasile Luca, aceşti vânzători de ţară>, cam aşa scria, şi <Să luăm o poziţie fermă pentru salvarea ţării de sub jugul comunist, de sub jugul sovietic!> Cam asta era, în principal, ideea manifestului. Nu era prea mult, erau câteva rânduri, atâta tot. Altceva nu aveam ce scrie, toată lumea dorea să scape de comunism şi de ruşi. Asta era atunci.”
Însă protestul nu a mai avut loc deoarece autoritățile i-au descoperit pe organizatori. Gelu Fătăceanu a fost și el arestat și dus la anchetă la Bistrița. Au urmat detenția la Aiud și munca pe un alt mare șantier al anilor stalinismului, Canalul Dunăre-Marea Neagră.
”Asta a fost până în 8 aprilie 1949 când a venit un domn, fost învăţător care se angajase locotenent la Securitate. El m-a luat din camera unde eram, mi-a găsit o carte că făceam limba engleză fără profesor. Ca mine erau mulţi care învăţau aşa. Mi-a găsit un binoclu mic, turistic, și m-a întrebat cu cine țineam legătura? I-am răspuns că nu țineam legătura cu nimeni. M-a întrebat ce legătură aveau cu ambasadorul SUA de la Bucureşti, Burton Berry? I-am spus: <Domnule, dumneata îmi spui acum cum îl cheamă, dar eu nu-l ştiu fiindcă eu nu am fost niciodată la Bucureşti să iau legătura cu ambasadorul SUA>. M-a întrebat de ce învățam engleza, i-am răspuns fiindcă voiam s-o cunosc. Pot să vă spun că acele două-trei luni cât am stat la Bistriţa, a fost iadul pe pământ.”
Cel care călătorește azi cu trenul de la Salva la Vișeu poate fi absorbit de frumusețea peisajului. Dar drumul de fier pe care merge are o istorie complicată.
