Artiști plastici din România în Franța

Timp de aproape un secol, începând cu occidentalizarea culturii române, artiştii plastici din spaţiul românesc s-au dus în Franţa pentru perfecţionare şi recunoaştere.

Christine Leșcu, 24.11.2019, 11:31

Timp de aproape
un secol, începând cu occidentalizarea culturii române, artiştii plastici din
spaţiul românesc s-au dus în Franţa pentru perfecţionare şi recunoaştere. Circa
350 dintre aceştia, activi în perioada cuprinsă între 1834 şi 1939, au fost
prezentaţi de istoricul de artă Gabriel Badea-Păun în volumul său recent
intitulat Les peintres roumains et la France (1834 – 1939) şi editat la
Paris. Ion Negulici a fost primul pictor român care a sosit la Paris pentru a
studia la Şcoala de Arte Frumoase, foarte mulţi alţii urmându-i până la
începutul celui De-al Doilea Război Mondial, când unii au revenit în România
sau au plecat mai departe, în alte state. În primul val, cel din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea până în preajma anului 1914, s-au aflat câteva
nume-far ale artelor plastice din spaţiul românesc, aflăm de la Gabriel
Badea-Păun.

Este vorba de Theodor Aman, creatorul Școlii
de Arte Frumoase de la București, care s-a inspirat din modelul și regulamentul
școlii pariziene unde fusese elev în anii 1850. Apoi, Nicolae Grigorescu. Lui
i-am dedicat chiar un capitol, căci este vertreba de legătură între
începuturile foarte dificile și pașii nesiguri făcuți pe vremea lui Aman și
generația care va urma după, în anii 1890. Acea generație va fi extrem de
numeroasă, căci va exista un sistem de burse ale cărui baze au fost puse de
către Aman. Vor veni din ce în ce mai mulți români. Dar ei vor trece, cel mai
adesea, și prin Academia Regală de la Munchen. Aceștia vor fi pictorii care vor
reprezenta mai ales simbolismul, unii din ei rămânând chiar și câte zece ani la
Munchen înainte de la veni la Paris unde au expus intens și au fost activi

Dacă
Aman şi Grigorescu sunt renumiţi, Gabriel Badea-Păun, cercetând arhivele
franceze, a descoperiţi şi alţi pictori, căzuţi în uitare de-a lungul anilor: De pildă, Mihail Simonidi, un soi de descoperire a mea, căci el a fost
cu desăvârșire uitat în România. El e pictorul care a decorat holul CEC-ului
din București și care a venit la Paris în anii 1890. Și-a făcut o carieră,
fiind considerat în perioada Expoziției Universale din 1900 cea mai însemnată
speranță a școlii românești de pictură. După Primul Război Mondial, a rămas
definitiv în Franța și a fost uitat cu desăvârșire în țară. Un alt coleg de-al
lui, format tot în atelierul lui Aman, se numea Nicolae Gropeanu și este la fel
de puțin cunoscut în România. Însă el este unul dintre membrii fondatori ai
Salonului de Toamnă de la Paris, înființat în 1903. Pentru ei doi m-am zbătut
să-i fac cunoscuți în România, căci statul francez le-a cumpărat din lucrări.
Din păcate, ele nu sunt expuse, ci stau în depozitele de la muzeele Baubourg și
Orsay

După 1918, în toată perioada interbelică, numărul artiştilor români dornici
de perfecţionare şi celebritate la Paris a crescut vertiginos.Dacă între 1834 și 1914 au fost puțin
peste 100 de pictori, restul celor cercetaţi de Gabriel Badea-Păun – de peste
200 – au venit în interbelic, mulți rămânând necunoscuți, dar unii devenind
repere ale artei românești cum ar fi Theodor Pallady. Care este principalul
motiv pentru care veneau în Franţa, aflăm tot de la istoricul de artă Gabriel
Badea-Păun: Ei veneau aici deja pregătiți, altfel nu
erau acceptați la Școala de Arte Frumoase sau în cadrul atelierelor libere sau
în celelalte academii de după 1890. Ei veneau să se perfecționeze și să
participe la sistemul expozițional parizian. La Paris se făceau remarcați și,
la întoarcerea în țară, aveau cota lor și prestigiul lor care creșteau. Dar din
acești 350 de artiști foarte puțini au avut cariere flamboiante, mulți au
sfârșit ca profesori de desen în licee bucureștene și nu numai. Alții și-au
organizat una sau două expoziții în țară și, în urma vânzărilor din acea
expoziție, au venit la Paris ca să se perfecționeze. Unii au reușit să se
integreze și au pictat capele, au colaborat la decorarea unor edificii publice
împreună cu colegi francezi. La un moment dat, chiar s-au grupat între ei
începând cu 1900. Era o viață plină de vitalitate și efervescență

Deşi
capitala Franţei era punctul major de interes, în timp pictorii români au ales
şi coloniile artistice din provincie, mai ales în timpul verii. Nicolae
Grigorescu dă şi, de data aceasta, tonul, alegând să lucreze o vreme la
Barbizon, după care pleacă în Bretania. Gabriel Badea-Păun povesteşte: S-a dus în Bretania pe la sfârșitul anilor 1870 și a locuit acolo între
1882 și 1887. Apoi, unii se duceau și în Normandia, cum s-a întâmplat cu Samuel Mützner
care a frecventat și colonia de la Giverny în preajma lui Claude Monet și a
adus mai multe tablouri de acolo. Între 1890-1900, în Bretania s-au dus foarte
mulți pictori impresionați de peisajele de acolo și lumina foarte schimbătoare
din regiune. Încercau să capteze această luminozitate diferită. De pildă,
Ștefan Popescu a fost unul dintre cei mai harnici elevi ai lui Lucien Simon în
Bretania

Captivanta călătorie a pictorilor români în Franţa a continuat, evident,
cu aventurile şi recunoaşterea pariziană ale unor avangardişti precum Marcel
Iancu şi Victor Brauner, dar şi a altor artişti prezentaţi în lucrarea Les peintres roumains et la France (Pictorii români şi Franţa).