Băi private, publice și stațiuni balneare

Din cele mai vechi timpuri, băile publice au constituit o împletire de obiceiuri legate de igienă, distracție și socializare, chiar locuri unde multe tabuuri sociale erau fie încălcate, fie permise tocmai pentru că nu puteau fi acceptate în altă parte. Și în spațiul românesc lucrurile au stat la fel.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Christine Leșcu, 26.05.2024, 15:39

Din cele mai vechi timpuri, băile publice au constituit o împletire de obiceiuri legate de igienă, distracție și socializare, chiar locuri unde multe tabuuri sociale erau fie încălcate, fie permise tocmai pentru că nu puteau fi acceptate în altă parte. Și în spațiul românesc lucrurile au stat la fel. Iar băile publice și private s-au inspirat de modelul oriental, mai ales turcesc, căci începând cu secolul al XVIII-lea în principatele Moldovei și Țării Românește influența otomană s-a amplificat. Istoricul Tudor Dinu a documentat existența băilor de inspirație turcească, dar și a stațiunile balneare, în spațiul românesc din prima jumătate a secolului al XIX-lea și a descoperit că baia turcească sau „hammam” nu fusese prima sursă de inspirație a acestor stabilimente. Tudor Dinu:

„Primele băi publice le datorăm, ca multe alte lucruri, grecilor vechi. Băile au fost dezvoltate de romani, care au creat o adevărată cultură a bunăstării corporale. Termele erau niște complexe care ofereau nu numai asigurarea curățeniei fizice depline, ci, am zice astăzi, „entertainment” sau distracție pe mai multe nivele. De la romani, băile au trecut pe filieră bizantină, în lumea musulmană, unde au căpătat o valoare cvasireligioasă. De aceea trebuia să mă ocup de Orient, pentru că, în mare măsură, băile noastre au fost distruse o dată cu anul 1821, când a început benefica occidentalizare a țărilor române.”

Deși „hammamurile”, uitate odată cu modernizarea Moldovei și Țării Românești, nu se ridicau la înălțimea celor de la Istanbul, au fost însă importante pentru civilizația de aici, iar românii și-au pus amprenta lor personală, consideră istoricul Tudor Dinu:

„Băile de tip turcesc au pătruns foarte devreme în tările române. De pildă, în București, o baie de tip hammam este atestată încă din secolul al XVI-lea, datorită domnitorului Alexandru al II-lea Mircea, zis Oaie seacă, care petrecuse mulți ani în exil în Orient, în Siria de astăzi. Băi au adus și Cantacuzini în secolul al XVII-lea, dar, desigur, au existat elemente de noutate. De pildă, musulmanii consideră că apa stătătoare este imundă și nu făceau baie propriu-zisă. Nu se bălăcea cineva într-un bazin cu apă, ci se lua apa încălzită cu ajutorul unui cuptor și cu boluri se turna pe corp.

Ei bine, în băile din București, la începutul secolului al XIX-lea este atestată și prezența unor bazine cu apă caldă, în care românii intrau și se bălăceau. De asemenea, cum știți, băile sunt însoțite de o adevărată cultură a desfătărilor, care presupune apoi masaje stropite cu apă de roze, savurarea unei cafele proaspăt prăjite și date în clocot, fumarea de lulea și de narghilea. Dar noi, românii, am adăugat la băi și consumul de alcool, fie vin, fie rachiu. Îi invitam deseori la băile din București pe lăutari și încingeau chefuri de pomină până târziu în noapte, astfel încât domnii fanarioți sunt siliți să dea interdicții cu privire la funcționarea băilor care ar fi trebuit să se închidă la orele 22.”     

În Bucureștii și Iașii primei jumătăți a secolului XIX, pe lângă băile publice de inspirație turcească existau și cele private, mult mai multe, amplasate în locuințele boierești. Un exemplu de baie privată este cea a vestitei familii de boieri intelectuali Golescu, baie care poate și azi vizitată în cadrul Muzeului Viticulturii și Pomiculturii de la Golești, în apropierea orașului Pitești. Și, în afara hammamurilor, boierii de altădată prețuiau și mersul în stațiunile balneare, preferată fiind cea de la Herculane. De ce ? Ne spune Tudor Dinu.

„Era o destinație predilectă, dar nu pentru că se ajungea ușor acolo, se ajungea chiar greu. Era nevoie, de pildă, în perioada fanariotă, ca respectivul călător interesat să solicite o autorizație de la vodă personal. Mai târziu, prin anii 1830-1840, ca să poată pleca cineva la băi, era silit să dea un anunț la ziar și se oferea un termen de 9-10 zile pentru cei care priveau cu ochi răi această deplasare pentru a o contesta. Drumurile erau dezastruoase. După care, pentru a ajunge din București la Herculane sau Mehadia, cum se numea atunci, nu se mergea adeseori prin Oltenia, pe Valea Oltului, unde drumul era impracticabil, ci pe la Brașov și pe la nordul Carpaților Meridionali.

Se trecea granița din Imperiul Otoman, căruia noi aparțineam, desigur, ca provincii creștine, în străinătate, într-o țară cu care relațiile nu erau întotdeauna cele mai bune. Dar, dncolo de aceste opreliști, începând chiar din anii 1780, sunt numeroși boierii români care se duc la Herculane și nu numai la Herculane, apoi în Transilvania, la Vâlcele, la Borsec și tot mai departe, în Cehia de astăzi, la Karlsbad, la Marienbad, până și la Baden-Baden sau chiar în Flandra.”

În secolul XIX, Herculane sau Mehadia se afla în Transilvania aflată în componența imperiului habsburgic. În partea cealaltă a teritoriului românesc din Moldova și Țara Românească, turismul balnear s-a dezvoltat mai greu. Ne explică tot Tudor Dinu:

„Dacă prin țările române înțelegem teritoriul de astăzi al României, prima stațiune este, desigur, cea de la Herculane Bad de la Băile Herculane. Dacă înțelegem Țara Românească și Moldova, atunci prima dintre stațiunile balneare este cea de la Boboci, într-un sat obscur din comuna Jugureni, în apropierea orașului Mizil, unde s-au găsit, prin anii 1820 niște izvoare minunate care atrăgeau o bună parte nu numai din protipendada capitalei, ci și din oamenii de rând. Au urmat apoi, în Țara Românească, stațiunile de la Pucioasa, frecventată inclusiv de nobilimea rusească și cea de la Balta Albă, cu nămolul ei făcător de minuni, devenită cea mai șic stațiune a Țării Românești, unde se crease și un pod al Mogoșoaiei, unde se vindeau inclusiv haine ale unor couturieri occidentali pentru vilegiatură, veniți pe malul bălții”.

Odată cu accelerarea modernizării și occidentalizării Principatelor Române din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „hammamurile” au fost abandonate, locul lor fiind luat de alte obiceiuri de igienă, iar stațiunile balneare au început să se devină mai numeroase.