Barbu Alexandru Știrbei
Familia Știrbei a fost una dintre cele mai importante familii boierești din Principatul Munteniei din secolul al 19-lea.
Steliu Lambru, 19.11.2023, 17:22
Familia Știrbei a fost una dintre cele mai importante familii boierești din Principatul Munteniei din secolul al 19-lea. Ea a dat două nume cu rezonanță: principele Barbu Dimitrie Știrbei, care a condus Muntenia între 1849-1853 și 1854-1856, și nepotul său Barbu Alexandru Știrbei, diplomat și politician. Barbu Alexandru Știrbei a avut o carieră politică la cel mai înalt nivel și a participat la cele mai importante decizii ale puterii în timpul domniei regelui Ferdinand I.
Prințul Știrbei s-a născut în 1872 la Buftea, în nord-vestul Bucureștiului. Era un om foarte bogat, în afara moșiei de la Buftea mai avea alte trei moșii întinse în județele Olt, Teleorman și Iași. Era președinte al unor consilii de adminstrații ale unor mari bănci și puternice uzine industriale precum Steaua Română, Uzinele Reșita, Astra. A fost căsătorit cu verișoara sa de gradul II Nadejda Bibescu și au avut patru fiice. Știrbei a murit la București în 1946, în vârstă de 73 de ani.
Crescut și educat în Franța, Știrbei a lăsat o bună impresie celor care l-au cunoscut. Era un tip prezentabil, cult, având un stil vestimentar englezesc. Între el și principele moștenitor Ferdinand s-a legat o strânsă prietenie și, din 1914, anul în care Ferdinand devine rege, este consilier personal al suveranului. De asemenea, prințul Știrbei devine un apropiat al reginei Maria, iar din documente rezultă că a fost mai mult decât un apropiat.
Cătălin Strat este editor al volumului „I love you, my Marie. Scrisorile lui Barbu Știrbei către Regina Maria”. El spune că Știrbei, dincolo de bârfele despre relația lui amoroasă cu regina, a fost un adevărat pilon al statului român.
„Cred că e un fel de înger păzitor al dinastiei și al Coroanei. E un personaj care e acuzat de malversațiuni, pe de-o parte, și care face în așa fel încât să-i păzească pe suverani de atacuri, aceasta însemnând încercări de insinuare în sfera înaltei puteri. Este un personaj foarte interesant care știe să cultive relațiile foarte folositoare pentru politica românească, pentru interesele României. Este o eminență cenușie care în anii primului război mondial pune la cale marile proiecte din timpul războiului și după unirea din 1918. Face o echipă extraordinar de bună cu Ionel Brătianu care îi era cumnat.”
Prinț prin naștere, Știrbei era conștient de poziția lui și de timpurile pe care le trăia. În timpul primului război mondial, împreună cu Ion I. C. Brătianu, probabil cel mai mare om politic român, va intui direcția în care va merge istoria, aceea a deschiderii accesului la viața politică și către țărănime. Astfel, el va concepe noua reformă agrară, care îl va lovi și pe el, și pe care regele Fedinand o va prezenta soldaților români aflați în tranșee în fața inamicului.
Cătălin Strat: „Era un tip inteligent și știa că nu se putea împotrivi mersului istoriei. În ciuda faptului că era conservator nu prin angajament politic, deși în tinerețe fusese deputat din partea conservatorilor, ci mai degrabă ca opțiune personală, avea idei democrate despre agricultură, despre industrie, despre finanțe. Știa că o încremenire în modelul social-politic și economic de tip vechi nu era bună pentru țară. Așadar, a acceptat acest sacrificiu al lui și al celor din clasa sa, de a-i împroprietări pe luptătorii din primul război mondial. A fost o mișcare pe care toată lumea o laudă. Se spune că acel discurs de la Răcăciuni rostit de regele Ferdinand, dar inspirat și scris de Barbu Știrbei și de Ionel Brătianu, a dat un elan suplimentar trupelor române pe frontul din Moldova.”
Textele de popularizare a istoriei s-au referit la Știrbei mai ales pentru a accentua relația amoroasă pe care a avut-o cu regina Maria. Cătălin Strat a ținut să nuanțeze această imagine.
„Principesa Maria s-a trezit la 17 ani cumva surghiunită într-o țară care abia ieșise dintr-un univers oriental și care încerca să se europenizeze, să se modernizeze rapid. Îi fusese hărăzit un prinț care nu era neapărat foarte chipeș, nu era neapărat foarte puternic ca personalitate. Se plictisea, și fiind foarte tănără a îndreptat ochii și în alte locuri. Se pare că relația cu Barbu Știrbei a fost cea mai importantă dintre toate relațiile pe care le-a avut. Societatea românească a tolerat relațiile extramaritale ale reginei și a tolerat-o și pe cea cu Barbu Știrbei. Lumea nu a avut nimic de obiectat, de altfel, nu se spune aproape niciodată, exceptându-l pe Argetoianu, că a existat o relație directă amoroasă între cei doi. Au fost doar insinuări, maliții, aluzii și mențiuni în memorialistică și diaristică, mai ales în jurnalele doamnelor de onoare, care nu erau nicidecum discrete, sau în însemnările slujbașilor de la curte, care de asemenea erau indiscreți.”
Volumul „I love you, my Marie” este mult mai mult decât pare după titlu, și anume o parte a corespondenței dintre doi îndrăgostiți din sferele înalte ale puterii de la București. El este repunerea unui nume de referință al politicii românești la locul pe care îl merită.
