Biblioteca Mânăstirii Sinaia

În spaţiul românesc medieval, erudiţia laolaltă cu tot ce ţinea de învăţătură precum şi de scrierea şi tipărirea cărţilor, se concentrau în interiorul şi în preajma mânăstirilor.

Christine Leșcu, 12.05.2024, 11:00

În spaţiul românesc medieval, erudiţia laolaltă cu tot ce ţinea de învăţătură precum şi de scrierea şi tipărirea cărţilor, se concentrau în interiorul şi în preajma mânăstirilor. Un exemplu în acest sens este şi mânăstirea Sinaia, din staţiunea montană cu acelaşi nume, aflată pe Valea Prahovei.  Având o arhitectură impresionantă, acest lăcaş de cult ortodox s-a remarcat şi prin asocierea cu o importantă familie domnească şi, deopotrivă, cărturărească: familia Cantacuzino.

De altfel, ctitorul mânăstirii zidită între 1690 şi 1695, este spătarul Mihail Cantacuzino, cel care, la Bucureşti, a înălţat şi primul spital civil, spitalul Colţea. Ceea ce se ştie mai puţin este legătură dintre această mânăstire şi bibiotecile moderne din Ţara Românească, legătură care este subliniată acum de Simona Lazăr, cercetătoare şi bibliotecară în cadrul Centrului Cultural Carmen Sylva din Sinaia.

„În 1695, în momentul în care a fost târnosită mănăstirea, a fost și momentul în care s-au pus bazele primei biblioteci moderne. Atunci, fratele lui Mihail Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino, un mare cărturar al vremii sale, a dăruit mănăstirii cartea care și astăzi poartă numărul de inventar 1. Este vorba despre „Evanghelia în greacă și română”, tipărită în 1693 la București. În momentul de față, mânăstirea deține patru exemplare din această lucrare ce are ceva particular din punctul meu de vedere. Ea  unește patru frați Cantacuzini. Cum ? Donația a fost făcută de către stolnicul Cantacuzino mânăstirii construită de fratele său, spătarul Mihail Cantacuzino, publicată în 1693 în tipografia instituită cu aproape un deceniu înainte de către fratele său, Șerban Cantacuzino, domnitor al Țării Românești, și tradusă în anii precedenți, de către un alt frate, Iordache Cantacuzino. Mănăstirea are cărți în limba română, dar scrise în slavonă, cu chirilice. Are și cărți în limba greacă, are chiar și în germană. De pildă, cea mai veche carte este Noul Testament publicat la Leipzig în 1564, după care urmează un Antologhion de la Câmpina din 1643, apoi un îndreptar al legii în 1652, de la Târgoviște. Și după aceea urmează cronologic Biblia de la București 1688, tipărită tot sub supravegherea unui Cantacuzin, cunoscută și drept Biblia lui Șerban Cantacuzino, pentru că el a dispus tipărirea ei. Dar iată că aceasta biblioteca mânăstirii a crescut în timp. Majoritatea cărților care au intrat în bibliotecă au fost cărți de cult menite să se slujească cu ele. ”

De altfel dragostea faţă de carte este o altă caracteristică a familiei Cantacuzino, familie care a dat mulţi domnitori în Ţara Românească şi a marcat istoria politică şi culturală românească până în contemporaneitate. Simona Lazăr ne reaminteşte:

„Dar ca să înțelegem cum se poate ca patru frați să fie atât de apropiați de carte, ar trebui să știm ceva din copilăria lor. Tatăl lor, postelnicul Cantacuzino întemeiase în propria casă o mică bibliotecă atât pentru sufletul său, cât și pentru știința pentru creșterea copiilor săi. Ei au înțeles ce înseamnă cartea și acolo a început dezvoltarea lor. Și eu îndrăznesc să spun că acolo s-a pus și sămânța acestei biblioteci de la Sinaia. Ar mai fi de spus, de exemplu, că cel puțin doi dintre frați, Constantin și Mihail de pildă, au făcut studii la Padova. Iar Constantin Cantacuzino a prins acolo un foarte mare drag de adunarea cărților sau de colectare a lor, astfel încât reîntors în țară, își întemeiază propria sa bibliotecă la mănăstirea Mărgineni. Și noi, bibliotecarii, mai datorăm ceva lui Constantin Cantacuzino. Faptul că a adus din Padova o știință a descrierii bibliografice a cărților, așa cum era ea în secolul al XVII-lea. Sigur că multe s-au modificat între timp, dar felul în care astăzi, cataloghez cărțile pe care le ai strânse într-un spațiu comun pe care îl numești bibliotecă, fie că e privată, fie că e mănăstirească sau publică, a început în Țara Românească prin Constantin Cantacuzino. ”

Revenind la Sinaia, mânăstirea ctitorită de spătarul Mihail se extinde între 1842 şi 1846 cu o biserică mai mare şi două corpuri de chilii pentru ca înfăţişarea actuală să o primească între anii 1897 – 1903, când stareţ a fost Nifon Popescu şi când au avut loc mari lucrări de refacere sub administraţia Eforiei Spitalelor Civile, în timpul domniei regelului Carol I. Aceasta este, de altfel, şi perioada cea mai fastă a bibliotecii lăcaşului de cult care-şi îmbogăţeşte patrimoniul în anumite circumstanţe detaliate acum de Simona Lazăr:

„Mânăstirea și-a îmbogățit fondul de carte veche în perioada lui Carol I. În acea perioadă mănăstirea făcea parte dintre cele 19 schituri și mănăstiri aflate în grija Eforiei Spitalelor Civile, aici începea efortul de a se constitui un muzeu, primul muzeu monahal din România urmând să fie inaugurat în 1895, când mănăstirea împlinea două secole de existență. Așadar, pe la 1890, starețul mănăstirii primește sarcina serioasă de a merge prin parohiile care se aflau în acea regiune și de a strânge tot ceea ce se putea, de la obiecte religioase la veșminte și cărți vechi pentru constituirea muzeului. Așa se face că pe lângă Evanghelia greco-română din 1693, care poartă semnătura lui Constantin Cantacuzino, pe lângă un alt exemplar din aceeași lucrare, care poartă semnătura ctitorului Mihail Cantacuzino, ajung în mănăstire încă două exemplare de la mănăstirea Cobia și astfel cel puțin una dintre ele își găsește loc în muzeul care a fost inaugurat de-abia în 1896 din cauza lipsei unui spațiu adecvat până atunci. Dar ea se găsește și astăzi în muzeu, deci unul dintre exemplare se află și astăzi în muzeu, ca și multe alte exemplare dintre cărțile pe care Nifon Popescu le-a strâns din mănăstiri, din zona Vâlcei până în zona Brăilei, sau din zona Prahovei până în sud, spre București.”

Din păcate, odată cu 1948, biblioteca mânăstirii a intrat, din ordinul autorităţilor comuniste, într-o perioadă de aşa-numită „defascizare”, multe volume fiind luate de la Sinaia și duse pe un drum care nu a putut fi retrasat nici până în ziua de azi.