Bucureștiul sefard

Istoria evreilor sefarzi în spațiul românesc începe la jumătatea secolului al XVI-lea și este legată de București.

Steliu Lambru, 06.04.2025, 11:12

Autodenumiți și evrei spanioli, sefarzii au sosit în capitala Munteniei după ce fuseseră alungați din Spania în 1492 și se refugiaseră în Imperiul otoman. În București, s-au așezat în cartierul astăzi denumit Centrul Vechi, cartierul comercial, unde se ocupau cu comerțul și cu manufactura. Erau însă, așa cum este atestat în documentele secolului al XVIII-lea, și zarafi, tălmaci și medici.

Felicia Waldman este profesor de istoria evreilor la Universitatea București și de la ea aflăm detalii despre începuturile istoriei sefarzilor bucureșteni.

”Prima dovadă a unei prezențe evreiești în București datează de la 1550, când avem niște documente emise de domnitorul Mircea Ciobanu care vorbesc despre evrei cu poziții, adică prăvălii pe lângă Curtea domnească. Tot din același an, avem o responsă a rabinului din Salonica, Samuel de Medina, care se referea la uciderea unui evreu otoman în vecinătatea orașului, și care menționează numele a cinci evrei din București. La nouă ani distanță, avem o a doua responsă emisă de această dată de rabinul Josef Carol din Nicopole, în 1559, cu privire la un caz similar în care, din nou, vorbește despre martori și două dintre numele din prima responsă apar din nou. Ceea ce demonstrează că oamenii aceia locuiau în oraș, deci erau o prezență stabilă. ”

În secolele următoare, sefarzii devin prezențe importante în economia și cultura capitalei muntene. Felicia Waldman.

 ”Prin 1694, Constantin Brâncoveanu i-a organizat pe evrei într-o breaslă, evident în vederea impozitării. În 1714 avem o primă mențiune, din nou foarte clară, în care vodă Ștefan Cantacuzino a dărâmat sinagoga din mahalaua Jigniței pentru ca să-și facă uitat rolul în mazilirea lui Brâncoveanu. Iar în 1730, la sfatul a doi evrei sefarzi, Daniel de Fonseca și Mendez Bali, prințul Nicolae Mavrocordat a recunoscut comunitatea sefardă din București ca o structură administrativă separată, autonomă. De la de Fonseca avem informații despre biblioteca celebră a lui Nicolae Mavrocordat, din care a descifrat și a copiat mai multe manuscrise grecești, pe care le-a pus la dispoziția unor savanți din Franța și Italia. A popularizat printr-o corespondență vastă colecțiile domnitorului, foarte interesant, între care, la fel ca și în cazul lui Brâncoveanu, exista și o serie de manuscrise evreiești. Deci și Mavrocordat, și Brâncoveanu colecționau manuscrise în limba ebraică.”

Secolul al XIX-lea aduce transformări decisive în istoria spațiului românesc. Apare statul român și sefarzii țin pasul cu timpul.

 ”În secolul al XIX-lea deja încep să se schimbe lucrurile. În 1819, congregația evreilor spanioli și-a construit cea mai mare și mai impresionantă sinagogă, Cahal Grande sau Marele Templu Spaniol, care avea să fie arsă în totalitate de legionari în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941. În 1846, congregația a construit a doua sinagogă, Cahal Cicu sau Templul Mic Spaniol, care avea să fie demolată de Ceaușescu în 1987. Despre sefarzii din Valahia ne-a rămas o mărturie de la Iuliu Barasch care spune <partea cealaltă a populației israelite.> De ce? Pentru că, între timp, veniseră în București și evrei de origine germană așkenazi, care deja erau mai numeroși decât sefarzii și atunci, vorbind despre sefarzi, Barasch spune <partea cealaltă a populației israelite de aici se alcătuiește din așa-numiții frânci sau spanioli. Ei se poartă după portul țării, adică muntenește, și vorbesc între sine un dialect spaniolo-castilian, care este desigur acuma mai mult sau mai puțin corupt în gura lor.> În realitate, era vorba despre spaniola medievală care nu mai semăna cu spaniola vorbită în acel moment în Spania.”

Sefarzii erau o comunitate dinamică, făceau parte din elitele financiare și se integraseră în cultura și mentalul colectiv românești.

 ”Pentru că evreii spanioli au ajuns în Țările Române în special prin Imperiul otoman, erau mai bine așezați financiar, erau, în general comercianți, aveau legături atât în Occident, cât și în Orient și ca atare erau mai puțin vizibili și mai ușor de integrat. Limba lor semăna cu româna, nu aveau un port specific, aveau obiceiuri mai puțin diferite și atunci erau mai ușor de integrat. Spre deosebire de ei, evreii așkenazi, polonezi în speță, aveau idișul ca limbă, aveau un accent mult mai distinct, se îmbrăcau într-un fel special și erau mult mai ușor de identificat și de transformat în ținte ale discriminării.”

Felicia Waldman a arătat și care au fost momentele de sfârșit ale istoriei sefarzilor bucureșteni din a doua jumătate a secolului XX.

”Sfârșitul comunității a fost în 1948 când comuniștii au desființat-o, evident pentru că era mult mai ușor să controleze o singură comunitate. Ca atare, au închis comunitatea sefardă și au făcut-o o secție în cadrul Comunității Evreilor din București, care și aceea a fost închisă în 1965. Aceasta pentru că, pe de o parte, rămăseseră foarte puține evrei sefarzi, ei n-au fost niciodată foarte mulți, numărul lor maxim n-a depășit niciodată câteva mii, în timp ce numărul evreilor așkenazi de origine germană ajunsese, înainte de al doilea război mondial, la un total de 780.000. Deci din 780.000, câteva mii erau sefarzi, restul erau toți așkenazi.”

Patrimoniul comunității sefarde bucureștene este vizibil azi în întregul centru istoric al orașului. El reprezintă istoria evreilor, dar și istoria românilor.