Descoperind femeile marelui război
O expoziţie recentă de fotografii de epocă, documente şi manuscrise a fost organizată de Arhivele Naţionale pentru a pune în evidenţă activitatea unor femei remarcabile, deopotrivă surori de caritate şi precursoare ale feminismului românesc.
Christine Leșcu, 12.01.2019, 12:56
În perioada premergătoare Marii Uniri din 1918, în anii Primului Război Mondial, dificili pentru regatul României aflat în mare parte sub ocupaţie germană de la începutul lui decembrie 1916, nu doar soldaţii de pe linia frontului s-au remarcat. În spatele frontului, le-a revenit femeilor sarcina de a păstra moralul oamenilor şi de-i ajuta prin miriadele de probleme apărute atunci. Pe lângă acţiunile caritabile şi diplomatice binecunoscute şi îndelung studiate ale Reginei Maria şi ale prinţesei Martha Bibescu, şi împlicarea altor femei a început să fie cercetată în anii din urmă. O expoziţie recentă de fotografii de epocă, documente şi manuscrise a fost organizată de Arhivele Naţionale pentru a pune în evidenţă activitatea unor femei remarcabile, deopotrivă surori de caritate şi precursoare ale feminismului românesc.
Monica Negru, curatoarea expoziţiei Descoperind istoria. Femeile Marelui Război, ni le descrie în continuare pe câteva din ele. Nu întâmplător începe cu Alexandrina Cantacuzino, un simbol al mişcării feminine interbelice: Alexandrina Cantacuzino a fost o femeie cu o vastă cultură și voință puternică, un spirit religios, tradiționalist și naționalist, o oratoare de nivel european. S-a născut în septembrie 1876. S-a căsătorit cu politicianul consevator Grigore G. Cantacuzino, ministru, secretar de stat și senator. Ea a susținut mișcarea de emancipare a femeilor române chiar și din fonduri proprii, întreținând, de pildă, 33 de școli și trimițând mii de cărți în Basarabia. Alexandrina Cantacuzino a fost o personalitate reprezentativă a feminismului românesc și internațional în primele 4 decenii ale secolului XX. Din 1918 a condus Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române (SONFR) care a susținut întemeierea de asociații culturale, de școli și de locuințe sociale în București și în alte orașe. În anii primului război mondial, Alexandrina Cantacuzino a preferat să rămână în București în perioada ocupației germane, a activat ca membră a Crucii Roșii, s-a îngrijit de buna funcționare a unui mare spital de răniți de Capitală și a a ajutat prizonierii de război din lagărele bucureștene.
După război, Alexandrina Cantacuzino a continuat activitățile de ajutorare a fetelor mai sărace și de emancipare a femeilor în general. A susținut crearea Micii Antante a Femeilor între România, Polonia, Cehoslovacia și Grecia, fiind președinta acestui for între 1923 și 1924, iar între 1925 și 1936, a fost vicepreședinta Consiliului Internațional al Femeilor. Fiind longevivă, a murit în 1944. Activitatea sa a fost susţinută de o altă Alexandrina. Monica Negru ne spune cine. Alexandrina Fălcoianu s-a născut într-o veche familie de boieri munteni. Tatăl său a fost matematician și profesor universitar la București. Verișoara ei primară a fost Elena Văcărescu, împreună cu care a și locuit în occident. Alexandrina Fălcoianu a lăsat o lucrare memorialistică păstrată în manuscris la Arhivele Naționale. În anii războaielor balcanice a urmat un curs de infirmiere benevole. A devenit membră a Crucii Roșii române, a activat constant, chiar și pe o ambulanță românească trimisă în Bulgaria în 1913. În 1916, după cucerirea Bucureștiului de către Puterile Centrale, a organizat o cantină în gara Titu, de lângă capitală, unde se asigura soldaților o masă caldă zilnică. Erau răniți, în medie cam 40.000 de soldați pe zi, toți cei care ajungeau la cantină primind o strachină de ciorbă, un sfert de pâine și ceai.
Tot în timpul războiului, Alexandrina Fălcoianu a fost numită de Crucea Roșie la conducerea unor spitale din Capitală, iar în memoriile sale ea povestește despre protecția acordată prizonierilor români evadați care s-au ascuns într-unul din aceste spitale. Şi tot sub tutela Alexandrinei Cantacuzino s-a format şi altă femeie remarcabilă din spatele frontului, supranumită zâna prizonierilor. Monica Negru. Zoe Râmniceanu, o membră reprezentativă a SONFR, fiind una dintre liderele fondatoare, îndeplinind funcţia de casieră generală. În anii Primului Război Mondial ca soră medicală în cadrul Spitalului 113 din Bucureşti, alături de Alexandrina Cantacuzino. Ele au fost şi închise în noiembrie 1917 pentru scurt timp, considerându-se că acţionau contra ocupaţiei germane de atunci. Zoe Râmniceanu a fost membră a Crucii Roşii Române, a activat continuu pentru ajutorarea prizonierilor români şi a vizitat lagăre de prizonieri. De la 1 decembrie 1916 a asigurat hrană şi îngrijire medicală pentru 4000 de prizonieri români aflaţi în Capitală.
Pe lângă aceste femei, în primii ani ai României Mari, s-au remarcat şi altele atât în domeniul filantropic şi al activismului social, cât şi în arte sau ştiinţe.
