Matematicianul Gheorghe Țițeica
Istoria școlii române de matematică începe undeva la sfârșitul anilor 1810, odată cu înființarea, în 1818, a Universității Politehnice din București sub numele de Școala tehnică superioară.
Steliu Lambru, 29.12.2024, 11:30
Istoria școlii române de matematică începe undeva la sfârșitul anilor 1810, odată cu înființarea, în 1818, a Universității Politehnice din București sub numele de Școala tehnică superioară. Aici și în alte instituții de învățământ superior înființate ulterior s-au pregătit generații întregi de ingineri și matematicieni români. Unul dintre numele care a scris istorie în dezvoltarea matematicii în România a fost Gheorghe Țițeica.
S-a născut în 1873, la Turnu Severin, oraș de pe malul românesc al Clisurii Dunării, și a încetat din viață la București în 1939, la 66 de ani. De timpuriu a manifestat un interes mare față de matematică și de așa-numitele științe ”tari”, adică științele formale și științele naturale care se bazează pe rigoare metodologică, exactitate și obiectivitate. A fost primul admis la Școala Normală Superioară din București, viitoarea Politehnică, și a urmat matematica și la Facultatea de Științe de la Universitatea București. Dintre profesorii de la universitatea bucureșteană, cel mai apropiat a fost de matematicianul și astronomul Spiru Haret, cel mai important reformator al învățământului românesc.
În 1895 este licențiat în matematici și în anul următor pleacă la studii la Paris. Studiază și desfășoară o activitate matematică intensă și se specializează în geometria diferențială. Țițeica scrie despre rețelele dintr-un spațiu cu ”n” dimensiuni și introduce noi clase de suprafețe, curbe și rețele. A emis ”problema piesei de cinci lei” sau teorema lui Țițeica, și conceptele ”suprafața Țițeica” și ”curba Țițeica”. S-a dedicat și popularizării științei și ridicării nivelului învățământului matematic din România. Una dintre marile sale pasiuni a fost revista ”Gazeta Matematica” și a fost alături de fondatorii publicațiilor ”Mathematica” și ”Natura, revistă științifică de popularizare”.
Bogdan Suceavă este matematician și scriitor și unul dintre cei care se ocupă de istoria matematicii în România. El a remarcat perioada de formare în Occident a lui Țițeica drept una decisivă pentru modul în care și-a imaginat matematicianul cariera și cum s-a simțit chemat să le propună compatrioților săi o educație științifică de cel mai înalt nivel.
”Primele decenii ale ”Gazetei” sunt legate de numele lui Gheorghe Țițeica. El a beneficiat de burse toată viața. A fost orfan de tată și faptul că, până la urmă, a ajuns la Paris avea să conteze foarte mult pentru el și pentru felul cum și-a finanțat studiile. A absolvit școala la București și în 1896, când a ajuns la Paris, primul lucru care i-a fost recomandat a fost să studieze la Ecole préparatoire. În acel prim an avea să se întâlnească cu Henri Lebesgue, care șase ani mai târziu avea să devină creatorul unui capitol foarte important al analizei matematice.
Țițeica, fiind de calitatea umană pe care o știm, a urmat două rânduri de cursuri, cele de la École préparatoire și cele de la École Normale. În primul an a fost un infern. El a făcut față la cel mai nivel și întrebarea este de ce i s-a recomandat lui să urmeze mai multe cursuri? Când veneai de la București la Paris exista o anumită diferență. În iulie 1897, trece repede într-un singur an examenele de certificare în calcul diferențial și integral, mecanică și astronomie. Dar nu oricum, se clasează primul într-o generație extraordinară, prilej cu care capătă și bursă, plus scutire de taxă.
Experiența aceasta avrea să conteze la nivel formativ. A înțeles foarte repede cum stau lucrurile, cum trebuie să te pregătești, la ce nivel se afla școala franceză și unde era școala românească atunci. Aceasta se întâmpla înainte de 1900.”
România mergea cu toată viteza spre Occident și matematica românească era una dintre științele în mare expansiune. Iar generația lui Țițeica urmărea cu ardoare să reducă diferențele uriașe dintre societatea occidentală, cea franceză fiind marele model, și cea românească. Așa cum remarca și Bogdan Suceavă, Țițeica s-a întâlnit în Franța cu matematicieni de top și a învățat de la ei tot ce a adus în România.
”Cu cine a lucrat cu Gheorghe Țițeica? El a lucrat cu Gaston Darboux, care la vremea respectivă era nu doar decan al Facultății de matematică de la Sorbona, era și autorul unui tratat în patru volume de geometrie diferențială în care tema unificatoare este următoarea: cum să alegem cele mai potrivite repere pentru diverse probleme de geometrie diferențială? Era o întreagă filosofie materia pe care o studia, a fost un autor foarte influent care avea foarte mulți studenți foarte talentați, Țițeica a fost unul dintre cei mai talentați.
A mai studiat cu Henri Poincaré, Edouard Goursat Charles Hermite, Émile Picard, Jules Tannery, Paul Émile Appell, cei mai buni matematicieni. După care, în 1899, revine la București. Avea să scrie până în 1937, în ultimii doi ani n-a mai lucrat deloc, peste 100 de lucrări. A început să colaboreze cu ”Gazeta” în timp ce era Paris, concursul ”Gazetei” îi este mult îndatorat și datorită lui avem o foarte bună radiografie.
Editorialele pe care le scria în perioada respectivă descriau totul, inclusiv cum se comportau candidații la examenele orale. E genul de comentarii pe care astăzi nu le-ar publica nimeni, dar pe care Țițeica, dacă îl citim cu multă curiozitate, le face.”
Gheorghe Țițeica nu putea deveni altceva decât profesor universitar, membru al unor academii și doctor honoris causa al unor universități. De asemenea, nu putea lipsi din rândurile Societății de Științe Matematice din România al cărei președinte a fost.
