Palatul Primăriei sectorului 1

Cum în perioada interbelică Bucureștiul se dezvoltase și se extinsese mai mult ca în trecut, administrarea lui începea să pună probleme.

Christine Leșcu, 21.06.2020, 13:30

Drept pentru care în 1926, s-a
decis împărțirea orașului în mai multe unități administrative denumite sectoare
și identificate prin culori. Împărțirea această e valabilă și azi, Bucureștiul
fiind format din șase sectoare care acoperă, aproximativ, același spațiu pe
care-l ocupau și în interbelic când aveau, totuși, alte denumiri.

De pildă,
sectorului 1 de azi îi corespundea sectorul de verde. Iar clădirea primăriei
sectorului de verde a fost și a rămas până azi unul din monumentele de arhitectură
cele mai impozante ale orașului. Istoria Palatului Primăriei de Verde începe
tot în anul 1926, când se decide construirea lui. Pentru acest lucru, s-a
achiziționat un teren destul de mare aflat la periferia nordică a orașului, în
apropierea Pieței Victoria de azi unde se află sediul guvernului. Administrația
locală avea ambiții mari în legătură cu acest teren, dorind să construiască
aici un adevărat complex de clădiri publice: sediul primăriei, un liceu -
denumit inițial Regele Mihai I, apoi Marele Voievod Mihai, iar în prezent
Colegiul Național Ion Neculce -, o baie publică, un ateneu popular, un teren de
sport, un teatru comunal, etc. Din toate aceste intenții, s-au materializat
liceul și palatul primăriei a cărei piatră de temelie s-a pus în 1928.

Aripa
principală a clădirii, cea cu fațada spre bulevardul Banu Manta, a fost gata
într-un an. În octombrie 1929, acolo s-au și instalat o parte din birourile
primăriei de verde, aflăm de la arhitecta Hanna Derer, membră a echipei care a
realizat proiectul de restaurare a palatului.

Cine au fost autorii proiectului
inițial, ne spune Hanna Derer: Nicu Georgescu, după numele care apare în
documente, și George Cristinel. Dintre cei doi, ultimul este mai cunoscut, deși
Nicu Georgescu a avut, de asemenea, o activitate foarte bogată, dar fără prea
mare răsunet. De George Cristinel au auzit, chiar și indirect, foarte mulți
români, el fiind proiectantul Mausoleului de la Mărășești. Stilul pentru care
au optat cei doi arhitecți este un stil ecclectic pentru că actuala clădire
prezintă atât trăsături specifice arhitecturii neo-românești – lucru perfect
explicabil în epoca respectivă -, cât și influențe ale unei arhitecturi mai
vechi neoromanice din cauza căreia, deseori, turnul cu ceas al primăriei din
Banu Manta este asemuit cu turnuri bisericești faimoase din Italia cum ar fi,
de pildă, Catedrala San Marco din Veneția. Această aripă a clădirii a fost gata
într-un an și, după aceea, într-adevăr lucrurile au evoluat mai puțin bine.

Fondurile s-au dovedit insuficiente, motiv pentru care în 1933, dorind să
finalizeze, totuși, lucrările, primarul de atunci a încheiat un acord cu
ministerul finanțelor prin care primăria câștiga niște resurse suplimentare, pe
care le putea investi în clădire, iar ministerul avea dreptul de a folosi aripa
secundară, cea care a dispusă transversal pe bulevardul Banu Manta. Lucrările
au continuat. Și de-abia în 1936, a putut să aibă loc inaugurarea întregii
clădiri. Cu această ocazie, primăria a publicat un raport pentru publicul larg,
raport unde se menționa faptul că turnul primăriei era cel mai înalt edificiu
din București. El măsoară, într-adevăr, 56 de metri, cam cât un bloc cu 17/18
etaje, ceea ce pentru vremea aceea era chiar o performanță.

Iar în vârful foișorului
din turnul cu ceas stă un cavaler în armură, vajnic paznic al sectorului, dacă
nu al întregului oraș: Pandelică. Străjerul în armură medievală a fost realizat
de maestrul tinichigiu Alexandru Dimitriu și are un frate chiar pe acoperișul
casei creatorului său. Omul din aramă, înalt de 3,5 metri, ține în mână un
ciocan, simbolul brelei meșterilor fierari. Părintele celor doi cavaleri,
Alexandru Dimitriu, a realizat decorațiunile metalice și pentru alte clădiri
celebre precum Ateneul Român, Palatul Patriarhal sau Palatul Gării de Nord. Cât
despre Pandelică, străjerul de pe Primăria de Verde, Hanna Derer ne spune:

El a intrat deja în legendele urbane fie în calitate de simbol al unui
pompier din perioada interbelică, numit Pandele sau chiar Pandelică, fie ca
simbol al sfântului Dumitru, patronul Bucureștiului, care era un sfânt militar.
Nu știm exact pe cine reprezintă Pandelică, dar poate că nici nu mai are
importanță de vreme ce a intrat deja în conștiința publicului larg și este un
reper al orașului. Pentru a putea fi admirat îndeaproape, restauratorul său,
Traian Postelnicu, a reprodus și o replică a lui Pandelică, un cavaler în
armură, în mărime naturală, care străjuiește intrarea principală în primărie.

De fapt, inițial, noua
clădire a găzduit primăria de sector doar între 1929 și 1938, aflăm tot de la
Hanna Derer:

De fapt, având în vedere că birourile se
instalează în aripa principală, în toamna lui 1929, putem spune că primăria a
funcționat acolo doar 8 ani, la începuturile ei. În 1938, clădirea a fost
cedată Ministerului de Interne care a folosit-o până în 1951. De-abia în acel
an, ministerul înapoiază imobilul Primăriei Capitalei care, cu această ocazie,
redă clădirii funcțiunea pentru care a fost ridicată: sediu al primăriei de
sector. Sigur, în 1951, nu se numea Sectorul 1, ci Raionul Grivița Roșie. Deci,
primărie este, din nou, din 1951.

În 2010, echipa din care a făcut parte și arhitecta Hanna
Derer, coordonată de arhitectul Gabriel Cârstea, a preluat șantierul
consolidării și reparării palatului. Iar, în 2015, pe 14 iunie, primăria și-a
deschis iar porțile către public fiind, cu mici excepții, aproape în totalitate
restaurată. Azi, primăria de pe Banu Manta funcționează în mod normal, clădirea
și curtea din față înnobilând prin aspectul lor întreaga zonă.