Sanctuarul neolitic de la Parța

Monumentele trecutului atrag și cu cât sunt mai îndepărtate în timp, cu atât atrag mai mult.

Steliu Lambru, 14.06.2020, 15:33

Este și cazul sanctuarului din comuna Parța din județul Timiș, din vestul
României, care a intrat recent în atenția publicului cu ocazia organizării sale
ca punct muzeal de către autoritățile locale. Este vorba despre un sanctuar din
perioada neolitică aflat într-un complex de situri arheologice descoperite încă
din secolul 19. Restaurat parțial în anii ’80, s-a făcut și o copie a sa redusă la scara
clădirii care îl adăpostea, Muzeul Huniade din orașul Timișoara, în care au
fost introduse elementele originale descoperite la fața locului.

Însă
specialiștii consideră că la mai mult de 40 de ani de atunci a venit vremea
introducerii sale în totalitate în circuitul turistic. Arheologul Leopold
Ciobotaru de la Muzeul Banatului din Timișoara a prezentat proiectul:

E vorba de o clădire în jur de
10-11 metri și o lățime de 6 metri. E o clădire destul de impozantă care avea
mai multe încăperi, mai multe deschideri. Există elemente rituale care intră în
componența lui, este un sanctuar spectaculos pentru că are o mare vechime și
pentru că fiind descoperit în condiții destul de bune el a putut fi destul de
bine reconstituit. Noi ne dorim ca acolo la Parța, pe lângă acest sanctuar, să
fie și obiectele care au fost descoperite în el și în plus mai multe dintre
vestigiile care au fost descoperite în situl arheologic drept telul 1 de la
Parța.

Banatul
este o zonă unde s-au găsit multe situri arheologice din neolitic. Pentru
arheologi, aici este zona culturii Turdaș – Vinča care era răspândită în Serbia
de astăzi și părți mai mici ale Bulgariei și României. Ea datează din perioada
5700 – 4500 î.e.n. și a fost descoperită de arheologul sârb Miloje Vasić în
1908. Leopold Ciobotaru a ținut să sublinieze bogăția arheologică a
neoliticului în Banat:

În
zona Parța sunt multe situri arheologice, acesta este probabil cel mai cunoscut
pentru că are o amplasare chiar pe malul Timișului și râul face un meandru
mâncând în fiecare an din malurile acestei așezări. Astfel că în timp s-au
format niște insule pe Timiș formate chiar din resturi ale sitului arheologic.
Multă lume le-a găsit încă din secolul al 19-lea și a adus în Timișoara
statuete și bucăți de vase de la Parța. Astfel că ele au ajuns încet-încet în
colecțiile muzeului nostru. Au fost efectuate săpături și în perioada
interbelică dar mai ales după război prin proiectul amplu al profesorului
Gheorghe Lazarovici început în anii 80. Sunt foarte multe obiecte în muzeul
nostru, există cărți publicate despre așezarea de la Parța, studii, sunt foarte
mulți tineri care și-au făcut specializarea studiind obiecte care provin de la
Parța.

Valorificarea
artefactelor pe care arheologii și istoricii le descoperă este un mod de a face
cunoscut felul de a trăi al omaenilor din trecut. Este și cazul sanctuarului de
la Parța.

Leopold Ciobotaru: Era
nevoie de un astfel de muzeu care să pună în valoare mai bine sanctuarul
respectiv, să poată oferi o reconstituire la scară a lui și să aducă în fața
publicului multe dintre obiectele care sunt încă închise în depozite. Este mai
bine ca lucrul acesta să se facă local la Parța unde se poate pune în legătură
zona sitului cu localitatea actuală Parța și unde publicul poate să mai iasă
din Timișoara și să vadă un nou obiectiv cultural. El are un pandant și în
Serbia, acolo partenerii noștri construiesc un alt punct muzeal, de data asta
medieval, și cumva se pot lega, pot si vizitate și unul și altul.

Și în urmă cu mii de ani oamenii
făceau cam ce fac și astăzi pentru a trăi: munceau, se rugau, socializau. L-am
reugat pe Lopold Ciobotaru să reconstituie modul de viață al locuitorului din
Parța neolitică:

E vorba de
neoliticul mijlociu, cultura Banatului. Sunt niște așezări mari, închise cu
șanturi de apărare cu palisade. Sunt așezări de mai multe case, până la zeci de
case, unele din ele chiar au etaj. Deci sunt construcții serioase, există și străduțe.
Practic, este vorba de o așezare protourbană, un început de organizare a unei
comunități de dimensiuni mai mari în Câmpia Banatului. Condițiile erau propice,
râul era în apropiere, oamenii făceau și agricultură, aveau animale, vânau,
locul era foarte bine ales, propice vieții, astfel că ei s-au dezvoltat și
evoluat în această zonă.

În timp, din cauza fluctuațiilor râului, așezările
s-au mai mutat pe terase din apropierea acestui tel. Viața a continuat acolo să
existe până la sfârșitul Evului mediu și avem și azi satul din apropiere.
Locuitorii din perioada neolitică își confecționau unelte, foloseau resursele
pe care ei le cunoșteau atunci adică piatră, os, piele și alte materii organice
care provin de la animale sau plante. Nu cunoșteau încă metalul dar se
descurcau cu ceea ce găseau și reușeau să exploateze resursele astfel că era o
comunitate foarte dinamică ce reușea să-și construiască temple. Nu este puțin,
vorbim de ceva care s-a întâmplat cu mii de ani în urmă.

Sanctuarul de la Parța are o triplă
misiune azi: de cunoaștere științifică, de educație muzeală și de obiectiv turistic.
Peste milenii, prin obiecte, oamenii neoliticului vorbesc prezentului despre
ei.