Scriitorul si disidentul I.D.Sîrbu

Printre intelectualii disidenți din timpul regimului comunist, Ion Desideriu Sîrbu ocupă un loc aparte: a scris cu adevărat literatură de sertar prin cărțile sale nepublicate de teama cenzurii, dar care au văzut lumina tiparului după căderea dictaturii

Christine Leșcu, 28.02.2021, 15:15

Printre
intelectualii disidenți din timpul regimului comunist, Ion Desideriu Sîrbu
ocupă un loc aparte: a scris cu adevărat literatură de sertar prin cărțile
sale nepublicate de teama cenzurii, dar care au văzut lumina tiparului după
căderea dictaturii și a constituit modelul personajului Victor Petrini din
romanul Cel mai iubit dintre pământeni scris de Marin Preda. Exact ca
Petrini, I.D.Sîrbu era un filosof care a fost condamnat la închisoare în anii
1950 pentru a refuzat să-și denunțe profesorul, pe dramaturgul, poetul și
filosoful Lucian Blaga. Despre ratarea vocației sale filosofice, dar despre recuperarea
sa ca scriitor, dar mai ales ca persoană cu o moralitate exemplară, ne vorbește
acum Dana Jalobeanu, la rândul său cadru didactic la Facultatea de Filosofie
din București.

A făcut un doctorat în filosofie, a fost
elevul și discipolul filosofilor Lucian Blaga și Liviu Rusu, ambii de la
universitatea din Cluj. La un anumit moment, la 28 de ani, ajunsese să fie cel
mai tânăr conferențiar din Facultatea de Filosofie de la Cluj. Ca mult mai
târziu să ajungă, potrivit spuselor lui, cel mai bătrân vagonetar din mina de
la Petrila, la 44 de ani. I.D.Sîrbu a fost un om al cărui destin a fost cu
putere călcat în picioare de cizmele tropăitoare la istoriei secolului XX. Dar
a supraviețuit făcând literatură, răzbunându-ne în felul acesta pentru că n-a
fost lăsat să facă filosofie. Imediat după 1990, romanul său Adio, Europa a
fost considerat unul exploziv, mie nu-mi venea să cred că se putea scrie așa
ceva în comunism. Dar n-a fost publicat doar romanul acesta, au apărut apoi un
volum de corespondență, Scrisori către bunul Dumnezeu și Jurnalul unui
jurnalist fără jurnal. În anii 90, așadar, l-am descoperit cu uluire pe acest
autor despre care unii știau deja, căci în comunism îi apăruseră niște texte și
piese de teatru. În plus, exista un folclor în lumea literară pe marginea
personalității lui I.D.Sîrbu. Dar și cei care-l cunoșteau s-au minunat de forța
literaturii lui

Arestat în 1956 și condamnat politic, întâi la un an,
apoi pedeapsa crescându-i la șapte ani, I.D.Sîrbu a lucrat, după eliberare, câteva
luni într-o mină. Zona nu îi era necunoscută, căci el însuși era fiu de miner,
născut în 1919 în colonia minieră Petrila de la marginea orașului Petroșani. În
1964, a fost trimis la Craiova cu domiciliu forțat unde a reușit, într-un
târziu, să se angajeze la Teatrul Național
din oraș ca secretar literar, deși se afla constant sub supravegherea Securității
locale si centrale. Totuși, și-a păstrat verticalitatea morală, după cum
remarcă și criticul literar Cosmin Ciotloș.

E un om care prin
oricâte încercări a trecut, oricâți ani de închisoare nedreaptă a făcut a
refuzat să toarne, la rândul lui, către Securitate. A refuzat să devină un
delator și despre asta el chiar a scris. N-a fost informator inclusiv din
motivul că provenea dintr-o comunitate minerească, din Petrila, unde nimic nu
era considerat mai josnic decât să te transformi într-un pârâcios, cum scria
chiar Sîrbu. Era pragul moral ultim sub care putea să cadă cineva. Scriitorul
chiar a spus, la un moment dat: Nu mă judecați după ce-am făcut, ci pentru
cele pe care nu le-am făcut, am refuzat să le fac, deși aș fi putut să le fac.
Acesta este un prim refuz. Un alt episod este povestit de el din ceea ce-și
amintea că s-a petrecut în închisoare. Acolo erau reprezentate toate
confesiunile creștine, iar Sîrbu a reușit să-i convingă pe deținuții de lângă
el să serbeze o noapte pascală, acolo, în închisoare, în aceeași zi. E un gest,
evident, ecumenic. Dar pentru mine e mult mai mult decât un gest ecumenic. Văd
un om care s-a zbătut pentru a pune laolaltă sensibilitățile religioase ale mai
multor oameni. Pentru el, obiectivul acelui moment a fost ca acești oameni să
se salveze împreună, sufletește

În prezent, la Petrila,
locuința unde s-a născut I.D.Sîrbu a devenit Casă Memorială și centru cultural
sub îngrijirea caricaturismului Ion Barbu care l-a și cunoscut pe scriitor. Ion
Barbu. Pe I.D.Sîrbu, concitadinul meu, l-am întâlnit pentru prima și ultima
dată într-o din vara anului 1988. Venise într-o vizită în Valea Jiului, căci în
orașul Petroșani locuia sora lui, Irina Sîrbu. Și, într-o după-amiază, a
hotărât să facă drumul pe jos de la casa surorii până la casa părintească din
Petrila, însoțit de fratele meu, Mihai Barbu. Distanța, de vreo 4 kilometri, a
fost parcursă pe jos, cu dese opriri și cu foarte multe povești despre ce era
odată Valea Jiului.

Când am ajuns la casa părintească, din colonia minieră
Petrila, a trecut prin cimitir, pe la mormintele părinților, iar ultima haltă a
făcut la școala din localitate unde eu făceam muncă voluntară cu niște copii.
Îndrumam un cerc de desen care executa o istorie a literaturii române prin
portrete ale scriitorilor făcute de elevi. Unul din ei i-a luat măsurile
domnului Sîrbu și i-a făcut portretul care apoi a fost vernisat în cadrul unei
expoziții la Muzeul Literaturii Române din București. De la școală, ultima
oprire am făcut-o în apartamentul meu unde am stat câteva ore bune. La final,
ne-am dat mâna și de atunci mă laud că am fost ultimul om din Petrila cu care a
dat mâna. Cred că era cel mai cald om pe care l-am întâlnit în viața mea, care spunea
niște povești uluitoare și care mi-a provocat o admirație veșnică

Mort în septembrie 1989
din cauza cancerului de esofag, Ion D. Sîrbu n-a mai apucat să vadă căderea
regimului comunist care a avut loc trei luni mai târziu.